VICTORIA PRIETENIEI

GRECUL ODYSSEUS ELYTIS SI ROMANUL IORDAN CHIMET

Eseistica lui Iordan Chimet cuprinde, în fapt, si antologiile coordonate de el, desi registrul parcurs e vast si radical diferentiat. Astfel, între exegeza asupra genurilor filmului clasic american, Eroi, fantome, soricei, 1970, Antologia Inocentei (traducerea textelor de Nina Cassian), Dreptul la memorie, patru volume, 1991-1993, Momentul Adevarului iar apoi America latina. Sugestii pentru o galerie sentimentala, 1984, Grafica americana. Un portret al Americii, 1976, si din nou revenirea pe tarmurile autohtone prin Cele doua Europe. Cele doua Românii, 2004, sau Iesirea din labirint, 2003, si Cartea prietenilor , 2005 – marcînd o noua iesire din spatiul natal, se contureaza harta libertatii de spirit si de împartasire a acesteia pe nebanuite trasee euroatlantice, cu mult înaintea “axelor €? politico strategice reclamate azi.

Alcatuirea fiecarui volum a dat prilejul unei corespondente, unica prin vastitate, Iordan Chimet neavînd la dispozitie decît vointa, competenta, entuziasmul si puterea de munca... a scriitorului liber-profesionist zbatîndu-se între saracie si luxurianta livresca. Cartea prietenilor a gîndit-o în doua volume: unul dedicat celor din afara României, care i-au permis prin suportul admirativ, supravietuirea, si volumul destinat prietenilor din tara, numerosi, oameni de calitate pe care numai el i-a putut aduna sub “aceeasi umbrela €? a faptei de cultura.

Deocamdata tiparul a retinut marca “exilului €? devotiunii fraterne. Va veni poate si ziua scrierilor “inedite €?. Ar mai trebui sa adaug aici ca, în 1997, lui Iordan Chimet i-a fost decernat premiul “Gheorghe Ursu €? pentru “Dreptul la memorie si Momentul adevarului. Totodata, premiatul Nobel, grecul Odysseas Elytis, recunostea în 1982 ca volumul de opere complete ce i-a fost destinat de catre Iordan Chimet este “cea mai frumoasa carte despre opera mea care a aparut undeva în lume €?. „Ramîne ceva dupa mine“ le marturisea apropiatilor pe patul de suferinta. Da, ramîn(e): victoria prieteniei, volumele unicat, „iar ca sentiment, un cristal“.

ELITIS, NOBELUL....

Clima Absenţei

I.

Toti norii spoveditu-s-au pamântului:

Locul lor un alean al meu l-a luat.

Iar când parul meu a-nceput sa duca dorul

Unei mâini fara pareri de rau

M-am strâns într-un nod de durere.

II.

Clipa e dusa pe gînduri înserând

Fara amintiri

Cu copacul ei mut

Catre mare

E dusa pe gânduri înserând

Far-o bataie de aripi cu chipul neclintit

Catre mare

Înserând

Fara dragoste

Cu gura neînduplecata

Catre mare...

Iar eu în linistea ce-am prins-o în navod.

III.

Dupa amiaza

Si imperiala lui însingurare

Si tandretea vânturilor sale

Si aura sa cutezatoare

Nimic sa nu vina Nimic

Sa nu plece

Toate fruntile libere

Iar ca sentiment un cristal.

Odisseas Elytis

(Traducere de Victor Ivanovici)

Odysseus Elitis, the Sun and Sea Poet

 

Odysseus Elitis (1911-1996), winner of the 1979 Nobel Prize for Literature, stands as one of greatest poets in Greece. He is also one of the leading representatives of surrealism and one of the most important figures of the 20th century poetry. In his work, modernism and tradition are fused in harmony.
Elitis became acquainted with French surrealist poetry in the '30s and was captivated by surrealism's affirmation of feeling and the subconscious self, its rejection of traditional forms and rigid modes of poetical expression. But he did not adopt surrealism's free associations and automatic writing as proclaimed by Andre Breton. His, is a mild and controlled surrealism, the syntax in his poems is not violated and, thanks to his talent, the juxtaposition of images is coherent and pleasurable.
These qualities are manifested in his first collections of poetry (Orientations, 1939, and Sun the First, 1943) celebrating the Greek landscape as an ideal world of sensual enjoyment and moral purity. The blue seas and the azure skies, the explosive light, the Aegean islands with their white cottages and bare rocks, the olive trees and the crickets, ancient amphorae and ruins, summer high noon and the winds define the scene where life is liberated and triumphant, mystical and deeply meaningful. As he put it, he did not serve surrealism, he asked surrealism to serve him:
'I never was a disciple of the surrealist school. I found certain congenial elements there, which I adapted to the Greek light. Europeans and Westerners always find mystery in obscurity, in the night, while we Greeks find it in light, which is for us an absolute', he stated in 1972.

 

 

The influence of the sea and the sun is diffused in almost all his poems. In a passage of his Open Book he gave three images to illustrate the way he experienced the mystery of light, fact that refers to the Greek summer, the Aegean Sea and its islands:
'Once, at high noon, I saw a lizard climb upon a stoneand then, in broad daylight, commence a veritable dance, with a multitude of tiny movements, in honour of light. There and then I deeply sensed the mystery of light. At another time I experienced this mystery while at sea between the islands of Naxos and Paros. Suddenly in the distance I saw dolphins that approached and passed us, leaping above the water to the height of our deck. The final image is that of a young woman on whose naked breast a butterfly descended one day at noon while cicadas filled the air with their noise. This was for me another revelation of the mystery of light. When I speak of solar metaphysics, this is exactly what I mean.'

The attempt of Elitis to identify himself with his nation and speak for himself and also for his country reaches its peak with Axion Esti (1959), his central and most ambitious work, aiming to present modern Greek consciousness through the development of a first-person narrator who is simultaneously the poet himself and the voice of his country. The sun and the sea are fused into a world of symbols that give identity to the Greek civilization and history. It took him 14 years to write it and he combined the biblical story of the creation with Modern Greek history. Its three parts are named characteristically "The Genesis", "The Passions" and "The Gloria", and it culminates in a glorification, of what is Axion - that is, Worthy - in "this small, this Great World". As he said in his address to the Swedish Academy on receiving the Nobel Prize, "apart from the physical side of objects and the ability to perceive them in their every detail, there is also the metaphorical ability to grasp their essence and bring them to such clarity that their metaphysical significance will also be revealed". In Axion Esti, a major poem by any standards, these ideas are materialized poetically.

 

 

Elitis never ceased from exploring poetry's role in these materialistic times and it is perhaps apt to conclude this appreciation by quoting a concise statement he once made concerning the aims of his poetry:
"I consider poetry a source of innocence full of revolutionary forces. It is my mission to direct these forces against a world my conscience cannot accept, precisely so as to bring that world through continual metamorphoses into greater harmony with my dreams. I am referring to a contemporary kind of magic which leads to the discovery of our true reality - In the hope of obtaining a freedom from all constraints and the justice which could be identified with absolute light, I am an idolater who, without wanting to do so, arrives at Christian sainthood." (Athens, 27 March 1972).
Elitis was also a talented painter and produced illustrations of his poetic world in gouaches and collages.

A collage created by the poet who is referring mostly
to the Aegean islands and their architecture
influenced by the sea and the sun.

An Elitis' collage about the sea.
Where the depth meets the chaos!
(This is the editor's perception)

Another collage of Elitis reminding us of
the connection between the Greek civilisation and the sea.

Marina of the rocks

You have a taste of tempest on your lips - But where did you wander
All day long in the hard reverie of stone and sea?
An eagle-bearing wind stripped the hills
Stripped your longing to the bone
And the pupils of your eyes received the message of chimera
Spotting memory with foam!
Where is the familiar slope of short September
On the red earth where you played, looking down
At the broad rows of the other girls
The corners where your friends left armfuls of rosemary.

But where did you wander
All night long in the hard reverie of stone and sea?
I told you to count in the naked water its luminous days
On your back to rejoice in the dawn of things
Or again to wander on yellow plains
With a clover of light on you breast, iambic heroine.

You have a taste of tempest on your lips
And a dress red as blood
Deep in the gold of summer
And the perfume of hyacinths - But where did you wander?

Descending toward the shores, the pebbled bays?
There was cold salty seaweed there
But deeper a human feeling that bled
And you opened your arms in astonishment naming it
Climbing lightly to the clearness of the depths
Where your own starfish shone.

Listen. Speech is the prudence of the aged
And time is a passionate sculptor of men
And the sun stands over it, a beast of hope
And you, closer to it, embrace a love
With a bitter taste of tempest on your lips.

It is not for you, blue to the bone, to think of another summer,
For the rivers to change their bed
And take you back to their mother
For you to kiss other cherry trees
Or ride on the northwest wind.

Propped on the rocks, without yesterday or tomorrow,
Facing the dangers of the rocks with a hurricane hairstyle
You will say farewell to the riddle that is yours.

Prosanatolismoi, 1940 - Orientations

© Translation: Edmund Keeley and Philip Sherrard
From: Orientations, Translated by Edmund Keeley and Philip Sherrard

·  Odysseus Elytis, Πράσινη Θάλασσα (Little green sea)

·  A chain article on Axion Esti see: Article

---

ODYSSEAS ELYTIS

ODYSSEAS ELYTIS

Biografie Odisseas Elytis

Poet grec, născut la 2 noiembrie 1911 în Iraklion (Creta); numele adevărat: Odysseas Alepoudelis; studii liceale şi universitare (neterminate) la Atena, numeroase călătorii în străinătate. In 1940 e mobilizat cu gradul de sublocotenent şi participă la luptele din munţii Greciei şi din Albania împotriva invaziei italiene; în 1941 se îmbolnăveşte şi e trimis în spatele frontului; director al Radiodifuziunii greceşti (1945), se dedică din 1946 exclusiv literaturii (debutase din 1940 cu volumul \"Orientări\"). Intre 1969 şi 1974, anii dictaturii militare, se autoexilează în Franţa. Reîntors în patrie îşi continuă activitatea literară bucurându-se de un prestigiu pe care, dintre contemporani, doar Giorgios Seferis şi Iannis Ritsos l-au avut. Laureat Nobel în 1979.
Bibliografie selectivă:
\"Orientări\" (1940), \"Soarele Întâiul\" (1043), \"Cântec Eroic şi Funebru pentru Sublocotenentul căzut în Albania\" (1945), \"To Axion Esti\" (1959), \"Soarele Insoritul\" (1971), \"Monograma\" (1972), \"Răzleţitele\" (1974), \"Cartea semnelor\" (1977), \"Maria Nefeli\" (1979).

Referinţe critice:
« Gândirea lirică a lui Elytis, îmbibată de romantism, dezvoltă în faţa noastră o metafizică plină de deplin senzualism spiritual. Stâncile, insulele, marea albastră greacă, vânturile, pe de o parte continuă să fie reale, pe de altă parte devin embleme cu sensul pe care l-am da simbolurilor din alchimie. Cu acestea îşi exercită poetul magia şi ţinem să mărturisim că este vorba de o cu totul originală magie greacă. » (...) « Poeziile sale sunt creaţii care invocă spiritul etern al lumii greceşti, acela care de secole a locuit şi continuă să locuiască şi să magnetizeze conştiinţa europeană cu continue referiri la un ideal de perfecţiune la un ideal de perfecţiune care, ca simplă posibilitate, persistă de altfel până în zilele noastre. »
Lawrence Durrell

POEME DE ODYSSEAS ELITIS
Și cu lumină și cu moarte (fragment)
din Micul nautil
1

Am întors spre mine moartea ca o uriașă floare a soarelui:
S-a ivit golful Andramytinos cu așternutul învălurat al mistralului
O pasăre ținută între cer și pământ și munții
Ușor așezați unul într-altul. A apărut băiatul care aprinde
Litere și-aleargă să-ntoarcă nedreptatea spre pieptul meu
Spre pieptul meu unde-a apărut Ellada cea de-a doua
a lumii de sus.

Tot ce spun și ce scriu să nu înțeleagă nimeni altul
Ca și o plantă care se mulțumește cu otrava ei până când vântul
I-o întoarce-n mireasmă s-o răspândească în cele patru puncte-ale lumii
Mai târziu vor apare osemintele mele fosforizând în albastrul
Ce-l duce în brațe Arhanghelul și picură cu
Pași imenși trecând peste Ellada cea de-a doua a lumii de sus.

(traducere de Ion Brad în colaborare cu Ecaterina Sismanoglu și Dimos Rendis-Ravanis)

Şapte heptastihuri nocturne
din Orientări

I

Vise şi vise-au venit
La ziua de naştere-a iasomiilor
Nopţi şi nopţi în albele
Insomnii ale lebedelor
Roua se naşte în frunze
Precum în cerul nemărginit
Sentimentul senin.


II

Îmbietoare nopţi înstelate-au adus tăcerea
Şi în urma ei o melodie străină
Amanta
Vechilor ecouri vrăjite

Acum mai rămâne o umbră incertă
Şi-n ţăndări încrederea ei
Şi ameţeala minţii de nevindecat - acolo.


III

Toţi chiparoşii vestesc miezul nopţii
Toate degetele
Tăcere
Dincolo de fereastra deschisă a visului
Încet-încet se petrece
Spovedania
Şi ca o privire piezişă deviază spre stele!


IV

Un umăr desgolit
Ca adevărul
Îşi întregeşte conturul
La această margine-a serii
Ce singură luminează
De sub tainica semilună
A nostalgiei mele.


V

Noaptea nepăzită au furat-o amintirile
Mov
Roşii
Galbene

Braţele-i deschise s-au umplut de somn
Părul ei odihnit de vânt
Ochii ei de tăcere.


VI

Noapte nedescifrată - amar fără margini
Pleoapă fără de somn
Înaintea suspinului durerea se mistuie
Înainte de cumpănă cade pieirea.

Aşteptarea-i pe moarte
Asemenea gândului ce prin meandrul zadarnic
Cade strivit în poala ursitei.


VII

Diadema lunii pe fruntea nopţii
Când umbrele-şi împart întinsul
Vederii

Şi măsurată durerea de-o ureche dibace
Fără să vrea se destramă
Înăuntrul ideii spulberată de melancolica
Goarnă a stingerii.


(traducere de Ion Pop în colaborare cu Ecaterina Sismanoglu şi Dimos Rendis-Ravanis)


|
Elena

Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor
Cuvinte cu o singură destinaţie: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum când timpul
nu ţine seama de noi
Spre cine vom întoarce privirile acum când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliştile noastre
Şi suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri pustii de singuri
încercuiţi de imaginile morţii tale

Cu fruntea- fereastră veghem suferinţa
cea nouă
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exişti
cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua
până la capăt
Să te-nveşmânte de apropape cum te-nveşmântă de departe
speranţa noastră
Cât timp există-n altă parte
Câmpia verde pentru visul tău solar
Pentru a depune mărturie
Nu-i moartea pe care o vom înfrunta
Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă
Un sentiment confuz
Aburul pământului umed în sufletele noastre
care încet-încet se depărtează
Şi când nu-i mâna ta-n mâinile noastre
Şi când nu-i sângele nostru-n venele visului tău
Lumina pe cerul deschis
Şi muzica-n adâncul nostru, o! melancolică
Trecătoare cât vom mai fi pe lume
Aerul umed e ceasul toamnei de adio
Reazemul amar al braţului căzut în amintire
Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărţi
de lumină
În spatele ferestrei care priveşte spre
mâhnire
Care nu vede nimic
Pentru că de pe acum a devenit muzică mister flacără
Bătaie a pendulei în zid
Pentru că de pe acum a devenit
Poezie vers cu alt vers ecou paralel
cu ploaia lacrimi şi cuvinte
Cuvinte nu asemenea celorlalte însă şi acestea cu o singură
destinaţie: Tu!

NOBEL PENTRU POETUL SOARELUI/Eliza Zdru, Sambata 13 martie 2010

Odysseas Elytis este considerat un exponent de seamă al modernismului romantic din Grecia şi din întreaga lume
Odysseas Elytis (1911-1996) a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură, fiind al doilea poet grec care a primit această distincţie, după Giorgos Seferis. Autorul a fost recompensat „pentru poezia sa, care ilustrează cu forţă senzuală şi clarviziune intelectuală lupta omului modern pentru libertate şi creativitate”.
Descendent al unei familii cu tradiţie ce provenea din legendara insulă grecească Lesbos, Odysseas Elytis s-a născut în Heraclion, Insula Creta. Familia s-a mutat mai târziu în Atena, unde tânărul Odysseas a urmat liceul şi Facultatea de Drept.


În 1935, a apărut pentru prima dată pe scena literară. Urmând sfatul unor prieteni apropiaţi, printre care celălalt poet grec laureat al Nobelului - Giorgos Seferis (câştigător al Nobelului în 1963) - Elytis a publicat o poezie în paginile revistei „Nea Grammata". Datorită originalităţii stilului, versurile sale au fost salutate ca anunţând apariţia unei noi voci puternice în poezia greacă.

Implicat social şi politic

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Elytis şi-a slujit activ patria, având funcţia de locotenent în armata greacă. În timpul ocupaţiei germane şi mai târziu, după ce Grecia a fost eliberată, Elytis a fost extrem de implicat şi în viaţa literară, publicând mai multe volume de poezie şi eseuri literare despre poezie şi despre numeroase aspecte ale artei contemporane.

După instaurarea Regimului Coloneilor, Elytis s-a autoexilat, stabilindu-se la Paris, unde a trăit între anii 1969 şi 1972. Poetul a participat acolo la cursuri de filologie şi literatură, în cadrul Universităţii Sorbona. În capitala Franţei, i-a cunoscut pe reprezentaţii avangardei artistice, printre care André Breton, Tristan Tzara, Giuseppe Ungaretti, Henri Matisse, Pablo Picasso, Marc Chagall şi Alberto Giacometi.

În anii următori, Elytis a călătorit destul de mult, vizitând Elveţia, Marea Britanie, Italia, Spania şi, mai târziu, Statele Unite, Rusia şi Bulgaria. Şi-a reprezentat cu succes ţara pe parcursul acestor călătorii, îndeplinind variate funcţii diplomatice. În 1948, a fost trimisul Greciei la Reuniunea Internaţională de la Geneva, iar în 1949, la fondarea Congresului Uniunii Internaţionale a Criticilor de Artă de la Paris. De asemenea, a funcţionat ca delegat al ţării sale la „Incontro Romano della Cultura", din Roma, 1962.

Cum să sugerezi divinul

În conferinţa susţinută cu ocazia acceptării Premiului Nobel pentru Literatură, Odysseas Elytis s-a adresat publicului vorbind despre vocaţia poeziei. Mărturisindu-se ca nativ al unui spaţiu definit de luminozitate şi transparenţă, universul lui artistic desfăşurându-se şi exprimându-se între aceşti doi termeni, poetul a încercat să demonstreze că poezia, prin metaforă, are ca scop ultim să sintetizeze esenţa lucrurilor şi a lumii înconjurătoare, pe care să le dezvăluie într-o asemenea stare de puritate, încât semnificaţia lor metafizică să apară ca o revelaţie.

Vocaţia atât de aleasă a poeziei, a adăugat poetul, se aseamănă cu cea a sculptorilor din Insulele Ciclade, care foloseau materialele pentru a exprima acel „ceva" ce se află dincolo de materialitate, sau cu chemarea pictorilor de icoane din perioada bizantină, care utilizau culoarea pură pentru a exprima transcendenţa. Iar această vocaţie este, în ultimă instanţă, aceea de a „sugera divinul". Definiţia poeziei, a sintetizat Elytis, poate fi următoarea: arta de a ne apropia de ceea ce se află dincolo de limitele perceptibilului.

În discursul de acceptare a Premiului Nobel, poetul a mărturisit că se identifică cu Odiseu, personaj legendar al cărui nume îl poartă, prin accea că, scriind poezie, simte că se află într-o continuă călătorie iniţiatică, al cărei scop final este dobândirea cunoaşterii şi înţelegerea Misterului.

Moştenirea artistică

Poezia lui Elytis a fost prezentă constant în peisajul cultural grecesc pe parcursul unui interval de aproximativ patruzeci de ani. Interesul major al demersului său poetic nu a fost acela de a reitera tradiţia Greciei antice, ci mai degrabă de a explora resursele elenismului contemporan şi de a repera mitologia proprie acestei perioade.

Principala direcţie a eforturilor sale artistice a fost să acceadă la transparenţă în expresie şi să îşi însuşească „misterul luminii" şi „metafizica soarelui", după cum afirma el însuşi. Câteva dintre volumele de poezii în care a încercat să realizeze acest lucru sunt: „Orientări" (1939), „Axion Esti" (1959), „Monograma" (1972), „Maria Norilor" (1978), „Krinagoras" (1987), „Eros, Eros, Eros" (1998).

Ideile teoretice ale poetului au fost exprimate într-o serie de eseuri apărute sub titlul „(Oferind) Cărţile mele la vedere" (1974). Elytis a publicat, de asemenea, traduceri din poezia universală, precum şi din texte dramatice.
Volumele sale de poezie au fost tălmăcite şi publicate individual, în antologii sau în paginile diferitelor periodice în 11 limbi.

Membru activ al comunităţii

Odysseas Elytis a ocupat o serie de funcţii importante în ţara sa, cum ar fi director de programe în cadrul Fundaţiei Postului Naţional de Radio, membru al Consiliului Administrativ al Teatrului Naţional şi preşedinte al Consiliului Administrativ al Serviciului Naţional de Radio şi Televiziune.

"Esenţialul nu constă în întoarcerea în Ithaca, ci în rătăcirea de pe drum, care înseamnă cunoaştere şi aventură. Această nevoie a omului de a descoperi, de a cunoaşte, de a se iniţia în ceea ce îl depăşeşte este infinită. Suntem, cu toţii, captivi ai dorinţei nestăvilite de a descoperi miracolul."
Odysseas Elytis
poet

„Monograma" (1972)

„Cernit voi fi mereu, m-auzi, / Singur, după tine-n Paradis. / Astfel vorbesc de tine şi de mine, / Pentru că te iubesc şi în iubire / Ştiu să intru ca o lună plină, deoriîncontro. / Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri / Să-mprăştii flori de iasomie. / Şi sunt în putere, adormit, / Să suflu şi să mi te duc / Prin sclipitoare treceri / Şi ascunse portice ale mării. / Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează. / Au auzit de tine valurile / Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă «ce» şi «hei», / În jurul gâtului, în radă, / Mereu noi doi, lumina şi cu umbra, / Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie, / Mereu tu limanul, iar eu în dreapta farul / Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle. / Iar sus, în casa cu cercei de viţă, / Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte, / Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte. / Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu, / Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu. / Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă - / Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt, / Atâta roua din cer, atât tăcerea, / Marea jur împrejur împărţită, / Odaie a văzduhului cu stelele, / Atâta răsuflarea ta nespus de mică, / Încât nimica nu mi-a mai rămas / Între cei patru pereţi, tavan, duşumea. / Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească, / Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe, / Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul / Nu-l rabdă oamenii. / Şi-i încă devreme, m-auzi, / Devreme e încă în lumea aceasta, iubito, / Să vorbesc de mine şi de tine."
(fragment din „Monograma" 1972)

|
Mică mare verde
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Odisseas Elytis [Odisseas_Elytis ]
2006-03-08 | | Înscris în bibliotecă de mircea florin sandru


Mică mare verde de treisprezece ani
De mult aş fi vrut să te înfiez
Să te trimit la şcoală în Ionia
Să-nveţi mandarina şi absintul
Mică mare verde de treisprezece ani
În turnuleţul farului de la amiază
Să-nconjuri soarele şi să auzi
Cun soarta se dezleagă şi cum
Din deal în deal se înţeleg
Rudele noastre îndepărtate
Care opresc vântul precum statuile
Mică mare verde de treisprezece ani
Cu guler alb şi cu panglică
Să intri pe fereastră la Smirna
Să-mi copiezi reflexele bolţii
De Kyrielesion şi Slavă Ţie
Cu puţin Boreas şi cu Levantul
Val cu val să te-ntorci iarăşi
Mică mare verde de treisprezece ani
Ca nelegiuit să te culc
Să aflu adânc în braţele tale
Bucăţi de piatră cuvintele Zeilor
Bucăţi de piatră fragmentele lui Heraclit.


|

ELEGIILE DIN OMBRIA

POEMELE DIN OMBRIA
de Elisabeta Isanos

CUVINTELE RĂMÂN ÎN AER CA FUMURILE

Noi am inventat acest mod de a fi,
necunoscut de frunze, existenţă
pentru care nu-i nevoie să te naşti,
nu trebuie să respiri: e destul să răsari
ca aştrii morţi, în gând.

E destul să se audă despre tine.
Cu nimic nu poţi fi vătămat.
Să fii viu ca o bucurie posibilă,
care nu va veni niciodată,
ca o oglindire a cuiva nevăzut.

Există deci viaţă şi când
nu e nevoie să fii, există spaţiul
unde regele fricii nu ajunge.
Cerbii nu se tem de cenzură,
privighetoarea nu are rege.

Lucrurile şoptesc: ”La ce bun
să scrii, de vreme ce noi existăm?
Nu le iau în seamă. Sunt în mine
întâmplări, evenimente.
Principalul e să nu te laşi strivit.

Ceeea ce visez capătă duritate
de lucru real, merg pe pământ
întărit de gânduri. Un lucru umil,
o cârpă sau o coajă de măr,
becul arzând limpezit în crengile
cireşului, masa de lemn, cercul
tremurător al luminii,dorinţa
de a da, mai tare ca foamea.

Frig: când vorbeşti, cuvintele au trup,
un corp de aer, în sfârşit se văd.

Astăzi nu cred
că voi avea timp de scris
aşa că le scriu cu gura în aer.
Astă noapte a căzut zăpadă.
A nins, a scris! Ninsoare, scrisoare!

Cuvintele rămân
în aer ca fumurile. Deschid uşa
şi mă uit în urmă intrând:
aburul gurii mă urmează.
Mă evapor cu iuţeala unui alcool.
Departe, casele sunt strivite de cer.

Şi ce-i dacă vine?
Nu am nevoie de primăvara adevărată.
O vreau doar pe aceea din amintiri,
întunecoasă, când în curţi se mistuie
frunzele moarte, iar răcoarea arde sub stele.
Lumina e împăienjenită în geamuri tulburi,
printre buruienile ude nuiele roşii
străpung zăpada.
O ramură deformată
Gravidă de muguri.
Întuneric şi ceaţă.

În toiul unei nopţi fără cuvinte,
toate străzile duc spre tăcere,
eu grăiesc, rostesc, spun mereu,
împotrivindu-mă...

Ar fi prea simplu să tac.
Cerul încă mai poartă fardul,
crengile se mişcă meşterind ceva la porţi.
Pe coridorul întunecat, cineva se întoarce
cu unghiile pline de pământ,
apoi aşteaptă în odaie, cu storurile trase,
explozia seminţelor.

Pe cer, curge o mână de sare,
duşul despletit al duhului sfânt.
Totul e scris, mă umplu de cuvinte.
Sunt cărţi puţine pe toată strada, simt asta.
Ochii mei istoviţi de litere, pe geam un fluture.

Undeva,
e o provincie a cuvintelor scrise, departe;
aici, toţi trec liniştiţi prin tăcerile mele,
ca şi cum n-ar avea corpuri.
Nu-mi trebuie decât un ciot de creion,
o margine de ziar, să completez bibliotecile arse.
Vremea pare definitiv pierdută,
ca şi cum nimeni n-ar fi scris niciodată.

Nu se poate trăi în muţenie.
Poetul plutea în tăcere,
ca un distrugător pe mări,
lăsând în urmă o brazdă de murmure latine.

Mişcarea cuvintelor nu e numai gramaticală,
e înaintarea crescătoare a unei frunze,
întoarcerea înceată a unui obraz.

Poezia îmi rămâne alături ca un duh,
oriunde m-aş duce, pe străzi, în infern,
n-o pot rupe de mine. E obositor
dar nu mai sunt singură pe uliţe nocturne,
o port pretutindeni, aşa cum o mamă
îşi duce copilul, când n-are cu cine să-l lase.

SFÂNTA BUCURIE A IERNII

E groaznic de frig. Se întunecă.
Să n-aprinzi lumina.
Dacă aprinzi, va fi o explozie
din care nu rămâne decât fereastra
ca un lingou plutind prin întuneric,
un bloc de aur,
cum trebuie să fi arătat păsările,
înainte de a fi făcute.
Aerul nopţii s-ar umple de blocuri colţuroase,
bucăţi de lumină necioplită.
Unde sunt zidurile
să ne apere de frig?

Nu aprinde, să stăm pe întuneric.
Să fie totul aşa cum trebuie.
La ce bun o lumină?
Dacă un fir de păr s-a clintit pentru ea,
refuz să iau parte.
Nu voi mai lua lumină pentru care s-a murit.
Nimic nu voi încerca
împotriva întunericului, în noaptea asta.

Sunt ca un copil sau ca o piatră.
Până şi păsările, când îşi fac cuiburi,
urcă mai sus decât nivelul zero al lumii.
Doar pietrele îl îndură, nu se mişcă
împotriva nopţii,nici a iernii.
N-ai să auzi nici o piatră strigând.
N-am să strig nici eu.
Camera e o grădină neagră,
în care frunzele au căzut.

Oamenii, vineţi de vântul rece,
nu fac nici un gest de împotrivire.
Tremură mergând de mână
prin grădina neagră.
N-am să scapăr nici măcar un chibrit,
trebuie să văd întunericul
de la un capăt la altul.
Îl privesc în faţă.
Lemnul din cameră s-a aburit,
trosneşte ca oasele.

O pâlpâire doarme în capătul chibritului,
dulce şi fragedă ca un măr în mugure.
Mă tentează să-mi ard degetele.
Dar nu: de ce să fiu mai prejos decât pietrele?
Dacă aş culege mărul din capătul chibritului,
ar creşte din el o vâlvătaie,
şi cu glas puternic m-ar biciui:
„Cine ţi-a spus că trupul tău e gol?”
Şi m-ar izgoni din grădina neagră. Unde?
Acolo unde nimeni nu poate fi al nimănui,
unde nimeni nu-i nici copil, nici părinte.

Cine huleşte împotriva nopţii
aprinzând flăcări şi lumini?
Grădina neagră se luminează singură
de albul zăpezii.
Să te strângi cât mai mult,
să te ghemuieşti ca fătul în burtă.
Pumnii la gură se umplu de aburii răsuflării,
genunchii ating pieptul.
Pleoapele sunt grele, abia le pot ridica.
Acum, fără tertipuri nu mai trăiesc decât pietrele.
Dacă mâine dimineaţă am să mă mai trezesc,
voi fi ca ele.

GOMORA

Dacă-i sfârşitul lumii, n-arată rău deloc.
Roiuri de fluturi năvălesc seara spre lămpi,
albinele sufocă florile zaharisite,
pieţele gem de verdeţuri care trosnesc de fragede:
snopuri de ridichi, căpiţe de cepe.
Seara, toate sunt zvârlite la gunoi,
spre furia precupeţilor.
Realitatea a întrecut închipuirile.
Tocmai aici e grozăvia.
A izbucnit ca niciodată
splendoarea verii.

De plecat, ar trebui să plece cei tineri,
eu una nu mai pot,
rămân în Gomora.
Pe mine întotdeauna mă opresc portarii:
„Unde mergeţi?”
Şi eu nu ştiu să le spun unde merg.

Nu te gândi să iei cu tine ceva,
toate sunt otrăvite.
Ia doar un fir de aţă:
cu el va veni acul,
trăgând după el femeia,
apoi o lume întreagă,
cusută într-o cârpă.

Dar să iei toate cuvintele!
Sunt pline de poveşti!
Pălărieri, făcători de peruci,
trăsuri vechi, mârţoage,
cizmari desculţi, croitori rupţi în coate...
Valuri-valuri de tehnici efemere.

Aş vrea să fiu lângă tine
când vei reinventa lucrurile,
cu stângăcia lui Dumnezeu de la început,
când experimenta variante de fluturi, şi,
de milă fiindcă erau frumoase,
le-a lăsat pe toate să existe.

POEZIA E ULTIMA TERRA

Poezia e ultima terra, terra incognita,
hic sunt leones,
Diferenţa dintre cum li se-arată ochilor lumea,
şi cum este într-adevăr
dă măsura penumbrei
în care s-ascunde: ultima salvare.
Pământul ignorat este în cranii,
iar distanţa dintre el şi realitate
e mare că nu o pot străbate
nici cei îmbătrâniţi în marşuri:
depărtările se află în cutele minţii.

Căci nimic altceva nu e retras din lume
în afară de imaginarul dezlănţuit.
Distanţa dintre grâu şi aur,
dintre seceriş şi moarte,
dintre luna nouă şi vârful unghiei,
dintre foc şi iubire,
în spaţiul ăsta
se ascunde pământul meu, ultima terra,
nu există marşuri suficient de lungi
ca să-l atingă.

Terra asta va rămâne veşnic departe,
afară din lume.
Ţinutul fără puncte cardinale,
tot numai mijloc, numai miez,
locul unde salcia s-apropie de plete,
iar spinul se confundă
cu durerea remuşcării,
unde lumânările alunecă
spre pupilele lupilor,
iar brazii spre cuierele din holul Raiului,
doldora de aripi de îngeri.

Poetul se refugiază în viitorul metaforei.
Poarta e îngustă,
numai cât fulgerul asemănării.
Spaţiul de care mi-e dor,
în care vreau să respir,
unde vreau să mă-ngrop:
ţărână glisantă, lină,
de consistenţa cerului
sau a mării

Sunt şi nu sunt înăuntru,
mereu primită
şi vărsată iarăşi
la lumina rece a zilei.
Sunt lucruri care refuză participarea
la mister,
dar eu le rog, le implor să facă pasul,
deşi ştiu că asta cere jertfă.

Mi-e frig, rănile mă dor,
ca în poezia cu muma
care se face stană neagră.
Rugăciune către un lucru implorat să se asemene,
încât mişcarea să amplifice spaţiul,
să văd poarta,
să mă pot strecura înăuntru.

Patria mea e spaţiul răcoros
al asemănărilor,
aerul din buclele drumurilor, seara
ascunsă în norii creţi,
labirintul lânii umflate de aer,
dedalica lână de aur a Urselor,
umblu ameţită de văzduhul tare
din blănurile Ursoaicelor.
Spaţiul dinaintea greşelii,
timpul nemânjit,
interiorul neatins:
nimeni nu poate pătrunde decât pricepând,
cetate de necucerit, indestructibilă.
Patria interioară a vorbirii,
ţara dintre trup şi umbră,
imprecizia o face să existe.

Merg pe sub asemănările dintre lucruri,
pe sub bolţi de mâini împreunate,
galerii care cern lumina.
Spaţiul dintre termenii metaforei e pur.
Mă simt bine acolo: eliberată.
Doamne, cum mai călătoresc!
Cea mai lungă călătorie
este schimbarea la faţă.

APA, O DESCĂRCARE DE NOPŢI

Nefolositoare şi pură era, fără greşeli, în ea însăşi spălându-se ca o fântână.
Niciodată n-am înţeles de ce fiecare clipă poate
să aibă cuvintele ei
şi să le uite îndată. Cine mai are acum
grijă de armonie? Cuvinte ca nişte scuze grăbite. Există un echilibru imens. Dar de armonie nimeni
nu va mai întreba. Piere curgător aşa cum fuge
apa din mână. O piele de umbră se aşterne peste case. Mereu va fi ca şi cum n-ar fi fost niciodată.
Apa, o descărcare de nopţi care au numai frunţi, necrezut de uşoare. O arteră deschisă. Un fel pietros de a trăi, ca şi cum
totul ar fi să trăieşti.

Frumoasă şi nebună, nu făcea nici un rău nimănui.
Nu pot să înţeleg de ce mi-a povestit toate astea,
nu le ştia nimeni. Povestea în timp ce ochii
i se vindecau. Greşala
se ridică uleioasă la suprafaţă.
Să fie doar o cochetărie pentru a fi ţinut minte?
Vrei să te identifici cu o greşală
pentru a pluti odată cu ea ? Adu-ţi aminte
în preajma cărei greşeli ai trăit.
Aşa şi femeile stau
ca nişte fântâni spălându-se în ele însele.
În pieţe se spală cimentul. De linişte nimeni nu-şi va mai aduce aminte.
De armonie nimeni nu va mai întreba. Maşini lente spală pieţele.

În prima clipă, n-am înţeles de ce povestea
toate astea: fiecare se leagă de câte o poveste
ca de o scândură care pluteşte. Apele curg
de parcă s-ar spăla cineva; odată cu apa
se duce culoarea. Mâine, nimeni nu va mai şti
cum se împăcau între ele o umbră cu alta.

Dacă vreau, pot face să
nu se mai potrivească sfârşitul.
Atunci, vei vedea
stele care dau de-a dreptul în ploi
şi cai intrând în marea cu care te vei întâlni
la capătul străzii.
Zăpezi, arme albe, căzând fără a atinge.
Te trezeşti într-o ploaie de stele.
Locul nu a existat niciodată. De fapt,
am fotografiat poziţia lui irepetabilă
faţă de soare, faţă de pădure: o lume inexistentă.
Apoi, accidentul, căderea în săpătura dinspre soare
spre pământ. În ce poţi să cazi,
dacă în cer niciodată? Prin ce să treci,
dacă prin nimic nu se trece?
Căzut într-un diamant, vedea cum se face ziuă.
Un automobil se oprise pe cer îmbătrânind cu viteza luminii.
Ziua i-a dat pe loc vechimea unei stele.
Beat de absenţa primejdiei, el se prăbuşea în diamante.

Cade o stea cum s-ar stinge o reclamă.
Zboruri care nu mă ating, întreceri al căror sfârşit
nu mă schimbă. Să scrii şi să mori.
Al nouălea val înfloreşte în aşteptare deasupra,
până laşi creionul din mână. Atunci, amenzile cad, ploaie de frunze,
ziua îţi dă de lucru. Trăieşti. Cât de bine-i să taci
în tăcerea comună. Cât e de bine să ştii şi să taci.
Să ştii fără a spune. Să nu trădezi niciodată.
Să ştii şi să taci, trupul tău să fie o literă necunoscută.
Un fluture imens m-a scos din casă,
ca un nebun care-şi dezgroapă morţii.
Vorbesc singură, fraza asta continuă
nu-i decât o tăcere. Ploaia uitase,
şi iar îşi aduce aminte. Trădarea mea
nu-i atât de mare încât să mă tem
prin somn. Stiloul, hârtia. Murisem scriind.

Să te trezeşti ca un motiv ţesut în covor.
Să ai un nume şi să nu se întâmple nimic, deşi numele e metal pentru fulgere. Culmea aventurii: să te cheme cumva, să te scalzi gol în mare
şi să nu ţi se întâmple nimic, cu gândul dezvelit,
cu tălpile goale. Să ai un nume care atrage descărcarea stelelor,
şi totuşi să rămâi la fel de liber.
Parcă ai fi o idee la care aderă lumea,
sarea mai întâi, apoi apa spălându-te de sare
nu-i decât o mânjeală mai dulce. Şi iarăşi marea,
marea care murmură eroic verbul "eram".
Şi tu întârziind te trezeşti în apa
încă nebănuită de ţărmuri, apa care va fi abia mâine.

Când nu vom mai face nimic pentru a ne iubi,
când prezenţa va fi de ajuns, când nu ne vom iubi
prin gesturi, ci prin linişte, şi inima va bate
în altă culoare, ca un fruct care tace.
Când vom crede că "a fi" ajunge, când
vom mulţumi în gând celor care există.
Nimic nu are loc fără prezenţă,
nici nuntă, nici înmormântare.
În arenele astea e o sărbătoare fără martori.
Locul murise, deoarece era singur.
Ca o casă în mijlocul mării. Şi în plină zi,
în mijlocul frunzelor, corpul lunatic, care ştie şi tace.
Timpurile false ale verbelor.
Cine murmură singurul verb eroic, verbul "eram"?
Al nouălea val înfloreşte veşnic deasupra.
Daţi-mi de lucru, ştiu că e nevoie de braţe.
Prezent inutil, de când totul, până şi pădurile,
trebuie să treacă prin gând.Şi totul se desfăşoară într-un spirit.
Plouă în gând, ninge în gând, sună în gând. Doar gurile apei
vorbesc la prezent, restul e un murmur eroic.
Eşti vara pe care o port în gând şi noaptea din ziuă.
Fără argintul care lipsea, o undă de sare,
un cearcăn ud. Cât de trecută e vremea.
Şi este atât de târziu încât aud cum vorbesc
guri de nisip, care folosesc numai trecutul.
Plouă cu ochii închişi. Plouă în gând.
Scriu pentru a nu muri. Scrisul e doar un pretext pentru a nu muri.

Ferestre barate, uşi zidite, iarba bifează pe pământ locul unde au fost. Umbrela albă coboară de-a dreptul din aer. Copacii, megafoanele verii, amplifică soare. Păsări, afişe desprinse.
Lumina şterge timpul pe ceasuri.
Însfârşit, lumini pe întuneric. Însfârşit,
soarele fără a schimba culorile nopţii.
Totul se umple prin repetarea singurătăţii.
Poate m-a învins creionul barbar, poate singurul poem sunt caracterele latine. Dar văd însfârşit la fereastră soarele liber al stelei,
lumina cruţând întunericul.
Văd însfârşit toţi sorii trăind odată cu noaptea.
TU SĂRUŢI NĂLUCILE, IAR EU LE PRIND

Te iubesc atunci când eşti nevăzut,
îmbrăţişat de fetele albe din ierburi,
din care nu se văd decât umerii. Spaţiul
a rămas întreg pentru temple.
La fereastra spitalului, trandafirii
ameţiţi de moarte se clatină.
Mi-e greu să-i privesc, întorc capul, şi zeii se ascund
printre frunze de var pe frontoanele caselor vechi.
Sunet de clopote. Lumina rece. O scară lungă sprijinită de zid.
Tu săruţi nălucile, iar eu le prind.
Toate frumoasele mi se zbat în jurul mijlocului,
ca nişte peşti argintii. Rătăcitoare silabe de iarbă.
Cu unghiile, a mângâiere, îi brăzdez umerii de piatră, îi cânt ca să stea
lângă tine. Tu muşcă, apucă strâns ţâţa ei neagră
ca de căţea. Vezi, în curând vântul spulberă nisipoasele ei clinuri,
părul îi curge în urmă ca o rază de soare.
Îmi place să te văd gol, zugrăvit pe umbra unui vis despre grădini.
Frumuseţea ta e absolută.
M-am topit în tine odată cu gândul ninsorii.
Fericirea are parfum violet sau albastru,
de vopsele pe lemn. Închideţi uşile şi ferestrele:
de afară răbufneşte legenda.

Astăzi nimeni nu va muri:
de pe ziduri s-a suflecat zăbranicul.
Cu lăcomie sorb din ochi ziua primăvăratecă,
învolburatul preot care coboară din autobuz
cu barba fluturând în vânt,
tinerii cu pulovere pe gât,
idila care începe în pantofi care strâng.
Cei doi bătrâni din fereastră
scuturând şi mângâind la nesfârşit
o lungă broboadă neagră,
ca s-o pună la loc în dulap. Ploaie de aur,
te-am zărit din nou.
În unii arbuşti se creează
un fel de sferă de aer binecuvântat,
un pântece vegetal, de fecioară.
Şi într-o zi, începe să cadă în el veşnica ploaie de aur.
Bărbaţii şi-au luat de pe-acum trupul de vară,
dar nici unul nu poartă încă inflamabila cămaşă a eroilor.
Scapără să-şi aprindă ţigările.
Strigătul e încă aramă, poezia e încă sânge în vine.
Deasupra oraşului se roteşte un uliu.
Oraşul întreg e un strigăt de piatră. Statuile
spun versuri de bronz sau suflă în trâmbiţe mute.
Eu întineresc de spaimă. Pe caldarâm
se poate odihni o carte cu foile proaspete.
O stea de mare pâlpâie la rădăcina copacului.
Părul se amestecă vibrând cu nisipul. Copilărie, lene şi somn.
Puii de pasăre cad pocnind din cuiburi.
Şi să nu mă mai iubeşti: ţi-ar trebui veacuri.
Nu mă iubi, lasă-mă cum sunt.

SCĂPÂND DE ARME

Scăpând de arme, mor încet de nimeni,
copil boţit, eu însămi călătorie,
nu mă mai duc nicăieri,gâfâi alcătuită din fugi,
purtând un vis freatic:mimica ironică a lunii, mirarea mărilor,
felul cum murmură lecturile din liniştea ţărânii.
O venă zvâcnind la brăţară
îmi spune că este timp,
dar nu şi ora.
Încă aştept, împreună
cu lucrurile ieşite din uz
şi intrate în şoapte.
De fapt, se termina de mult,
dar ţevi ruginite îmi aduc sânge,
pompele-mi umplu plămânii cu cer,
pentru toate există uzine.
Tremur aici,
dar sunt puternică în depărtări,
meree, tânără, maree,
în loc de muzică, la radio prind marea.
Totul este lăuntric.
Bucuria a mai trecut o dată prin inimă
şi m-a lăsat în pacea care seamănă a fărădelege.
Pe-ntuneric se revine la un an de demult,
de care uitasem,descopăr lucruri vechi,
pahare cu buzele rupte,
înseamnă că nu-i totul pierdut!

Încă sunt de vânzare, dar mă câştig prea încet.
Mă mai ţine faptul că trupurile instant
se toarnă din nou.
Puneţi o vorbă bună pentru mine,
există fabrici anume, motoare,
o lavă lichidă, trecută de caldă prin site severe,
nici praful, nici pulberea să nu scape,
sau dimpotrivă,
nimic preacurat să nu intre.

Nu vreau ceva în schimb,
mă donez, fără bani,
m-am născut cu trupul,
dar nu mor cu el,
nu-i important, dar împovărează,
ocupă spaţiul, tivurile
trotuarelor sunt pline.

Aş putea să-mi cumpăr inima de pe-acum,
dar nu cred că merită
să pui una nouă în vechea carcasă,
continui să te iubesc
cu iubiri dispărute
şi mă acopăr
cu o husă de lacrimi.

O MÂNDRIE APARTE

Parcă nu-mi vine să cred
că asta a fost tot.
Ce ar putea să-i intereseze
pe cei care nu văd aproape nimic
dintr-o zi-lumină?
Toţi au pierdut ca şi mine ceva,
un lucru sau o fiinţă,
li-s văduve braţele.
Nu vreau să încetez lupta inegală.
Când mă uit, e noapte de-acum,
alţii s-au bucurat pentru mine,
pe străzi se scurge lumina,
va îngheţa până-n zori.
Să stai să te păstrezi în întunericul tău
ca un fruct.
Soarele se ridică peste faptele nopţii:
soare de groază,
culegătoarea de rouă îşi strânge de pe câmp
cârpele ude.

O mândrie aparte:
mă ridic deasupra barbarilor.
Trebuie să descopăr o altă armă
decât ale lor.
Ca să vezi cum mă apăr, imaginează-ţi
înjurăturile crinilor.

Meserie de om, atâta tot.
Deşi carnea mea e dureroasă,
mintea e o tăbliţă de ceară,
a înmuiat-o somnul.
Există o anumită cantitate de suferinţă,
şi o anumită doză de moarte,
oricât te-ai feri,
trebuie să-ţi primeşti partea.
Dacă nu o cauţi, dacă nu ţi-o cumperi,
ţi se face cadou
sau o găseşti pe stradă.
Există şi o anumită cantitate de dragoste,
se fabrică un anumit număr de pâini,
unii scormonesc în gunoi
după pâinea ce li se cuvine.
Timpul s-a oprit, să ne iubim,
ca să-l facem să macine iarăşi,
să ne macine.

Şi eu în vremea asta scriu pe aripi de libelulă
şi cred că scrisul nu se va pierde!
Duc un fel de război singuratic,
şi nu se vede.
Poate există totuşi un parfum al victoriei.

E-atât de frumoasă lumea din văz!
Văd adâncimi acolo
unde fiarele văd numai tării, numai ochii mei ştiu
că e un narcis cu capul în jos
în adâncul aburit al luciului.
Felul meu de a lupta nu-l ştie şarpele,
am şi eu armele mele,
el crede că-l mângâi, crede că-l cânt,
lupta se duce pe alt teren,
unde şarpele nici nu ştie că este ucis.
E mort, şi nu ştie.
Nu mi-am murdărit mâinile, nu
m-am bălăcit în noroaie.
Ar fi vrut să mă vadă urlând, implorând
sau pur şi simplu zăcând
pe marginea drumului.

Dar eu nu m-am despărţit de muzici,
n-am încetat să cânt
nici atunci când capul meu
plutea zbârlit pe ape, n-am încetat
să caut lumina
înăbuşită în adâncul moale al ploii.
Întâmplă-se orice, nu voi grăbi pasul.
Uneori, o şoaptă e mai durabilă
decât Ninive,
mai tare ca zidurile.

Am crescut odată cu temniţa,
m-am făcut, m-am copt în umbra ei.
Altfel cum ajungeam să am
asemenea culori nefireşti?
Ar fi nedrept să încerc s-o sfărâm,
subţiraticele colinde ale glasului meu
ar mai fi sunat la fel?
Ar mai suna aşa cum sună
râsul meu îmbogăţit?
Cristal de temniţă,
asta sunt.

Ion MURGEANU: DA, OMBRIA!


DA! OMBRIA! “o zare vizibilă într-un fulger”...Am terminat de citit cartea miercuri 4 iulie 23 h. Vizibil răvăşit. Este un vast concert de orgă pe mai multe registre „înregistrat” într-o
catedrală devastată, în curs de demolare, în timp ce privirea autoarei
–interpretă, complicitară cu cititorul -asociat din start, ţinteşte cerul, mila
şi îndurarea, eventual şi iertarea lui. Deşi: „nimeni nu te poate ierta pentru
crima de a face altceva decât viaţa”...Iar aici este chiar Viaţa Poetei (un
„Orfeu răzvrătit”!), derulată într-un jurnal, pe mari falii de timp: Ce e
amorul?/ 8; Munţii şi marea (1966-1970)/23; Cutremurul (1971-1978)/49; Clovni
şi martiri (1979-1980)/85; Insula ( 1984-1986)/131; Gomora (1984-1986)/ 185;
Evadarea(1987-1988)/ 246.

Există şi o Întâmpinare, pe post de Precuvântare: „Eu sunt o invenţie, trebuie să-mi fabric răsuflarea, extrăgând aerul, topindu-l, bătându-l repede cu ciocanele inimii: o bucăţică de om pe scaunul
şchiop. Ca să fiu trebuie oare să urlu cu lupii? Să stai să te miri a ajuns o
vitejie. Respir, nu respir, oricum trezesc suspiciuni.Dar şederea mea pe aici
se îndulceşte singură!” E bine de precizat că timpul naraţiunii este timpul
celei mai absurde dictaturi din istoria românească, totalitarismul comunist,
sfârşind în demenţa nevindecabilă ceauşistă. Registrele „vastului concert de
orgă” salvează aparenţele, dând totodată măsura unui talent evocator şi
imaginativ fără precedent. Există mai întâi un registru apodictic, din care
poţi extrage tot atâtea aforisme, întrebări şi răspunsuri existenţiale de mare
excepţie. „Ca să te iubesc, trebuie mai întâi să te scriu. Şi dacă nu te
iubesc, nu te pot scrie.” Obstinaţia scrisului este una din temele majore ale
„concertului” instrumentat de poeta Elisabeta Isanos. Urmează la rând, şi-n
complementaritate indusă, poezia, pe mari suprafeţe, uneori pagini întregi, ce
pot fi la rigoare transcrise şi ca poeme- eliberate de forma fixă în care
cunoscuta poetă îşi scrie de obicei poemele: „Scrisul-necesitate fizică. La
stadiul ăsta, nu ştiu dacă nu capătă atributele unei nenorociri. Este şi nu
este în acelaşi timp, dens, bine clădit, adevărat, dar şi gol, materia nu-i
foloseşte decât la întruchiparea absenţei. E ca şi cum ai bea sete şi te-ai
hrăni cu foame. O nefiinţă în carne şi oase. O ieroglifă în care se
întruchipează imposibilul, cărnoasa absenţă.”

Aceste combinaţii savante între aforism şi metaforă dau măsura performanţei poetice la care a ajuns Elisabeta Isanos- cea care este zilnic chinuită de demonul (sau de îngerul) scrisului şi al
scriiturii...Aşa am ajuns să-i citesc cartea cu pixul în mână: prea multe
lucruri de neuitat sunt în ea. Poetă cultivată, cu studii de filologie,
specialitatea limba şi literatura franceză-secundar româna, ea vine, ca să zicem
aşa, dintr-o „ereditate genială”, ca fiică a poetei Magda Isanos , de la care a
păstrat-binecuvântat omagiu!, şi numele : ea spune „pseudonimul”, fiind în
aceeaşi măsură şi fiica cunoscutului prozator Eusebiu Camilar. Noblesse
oblige.

Când am cunoscut-o, în anii tinereţei mele risipitore („oissive jeunesse...”) într-o redacţie, recomandată, mi se pare, de genialoidul pe-atunci poet Ion Crânguleanu ( uitat între timp căci ratat de
excese din cele mai urâte), mi-a rămas pe secvenţa respectivă, fragedul şi
îngerescul ei zâmbet de fată frumoasă,
evident înzestrată cu toate darurile; dar „fericirea” aceea din zâmbetul
ei nu am putut s-o uit uşor, fiind cu timpul convins că venea din „frenezia
solară” a mamei sale, poeta Magda Isanos;
căreia ceva mai târziu aveam să-i proclam, la rând cu generaţia „mea”
genialitatea: una din descoperirile şi susţinerile noastre, obstinate, la rând
cu susţinerea geniului labişian, dar şi cu „redescoperirea” lui Bacovia, şi
chiar a lui Eminescu , din Odă/în metru antic, Rugăciunea unui dac, din
postume...

Am fost o generaţie revelatoare şi „generoasă” – „generaţia 60”, din care observ că şi Elisabeta Isanos face parte (n.1941),/ „încă, în ciuda aparenţelor, neaşezate satsfăcător, cu unele locuri ocupate abuziv,
iar altele vacante”: apud Gh. Grigurcu)... Ea însăşi, în mod cu totul
nejustificat şi-a construit umbra
în care a stat...dar şi OMBRIA, care o va face, în final, nemuritoare! Spun cu
convingere lucrul acesta bazat pe o
lectură atentă şi mult prea bogată, decât de obicei, şi nu numai dintr-o carte de
„memoralistică” sau chiar şi „autobiografică”...

Apodictica, poezia înaltă, ce poate fi extrasă de pe pagini întregi, inclusă romanului dureros şi aproape tragic „autobiografic” al epocii totalitare ceauşiste –compun, în „Drunul spre
Ombria” o carte unicat, ceea ce s-ar putea numi şi „cartea totală” a unei
autoare, care şi-a survolat generaţia „în act”- prin scris şi trăit, şi prin
anonimat/un fel de Emmily Dickynson valahă, lipsindu-se de privilegii (chiar
privilegiul eredităţii geniale, cum l-am numit noi), ducând existenţa
anonimă a unei profesoare din învăţământul secundar, de soţie şi mamă, în
cercuri „pozitive” de prieteni, excursii ocazionale, la munte şi la mare, dar
mai ales „la Dora”, în satul unde prietenia ei cu un cal- o iapă („cal
boieresc” l-au numit localnicii, scăpat nu se ştie cum de la lichidare în
deceniul „morţii cailor” etc.,) care obişnuise să-i aştepte, mâncându-le pâinea
din palmă, şi bucurându-se de bucuria lor, orăşeni care priveau animalele cu
alţi ochi, decât asprii şi aspriţii de vremuri grele, ţărani; de altfel, tot
mai des jurnalul notează de la un moment dat: ”vreme mohorâtă”, urâtul
existenţial, participarea nevoită la obligaţiile extraşcolare ale profesoarei
(fie ea şi nemembră!) ; la „acţiuni” ca recensământul populaţiei, scrierea unei
telegrame omagiale „tovarăşului” trimisă prin ea la sectorul de partid pe post
de curier; întâmpinarea lui „pe traseu” la ore şi în situaţii de-a dreptul
bulversante.

Şi totuşi fiinţa specială a poetei rezistă prin şi pentru scris; apăsarea, lipsa de orizont şi de speranţă, pe ultima sută de metri ai cărţii – ultimul sfert, în
drumul ei revelatoriu „spre Ombria” fac cel mai tragic şi acut roman al (şi
împotriva) dictaturii, care, ar putea umili toată şleatha de „dizidenţi”,
ce şi-au construit trista şi corupta
notorietate prin „datul peste cap” în ultima clipă ... înjurând regimul „sub
acoperire”; Elisabeta Isanos traversează sinistrele vremuri în demnitatea şi
dârzenia susţinută de „arma secretă” a
scrisului şi credinţa în poezia ei ...care atinge la un moment dat dumnezeirea.

...Mi-am îngăduit chiar de aceea să transcriu din paginile mustind de poezie adevărată următorul poem pe care l-am intitulat, în entuziasmul clipei, MIDAS I (POEZIA)






„Noi am inventat acest mod de a fi,/Necunoscut de frunze, existenţă/Pentru care nu-i nevoie să te naşti,/Nu trebuie să respiri:e destul să răsari/Ca aştrii morţi, în gând.//


E destul să se audă despre tine./Cu nimic nu poţi fi vătămat./Să fii viu ca o bucurie posibilă,/Care nu va veni niciodată,/Ca o oglindire a cuiva nevăzut.//


Există deci viaţă pentru care/Nu e nevoie să fii, există spaţiul/Unde regele fricii nu ajunge./Cerbii nu se tem de cenzură,/Privighetoarea nu are rege.//


Lucrurile şoptesc: ”La ce bun/Să scrii, de vreme ce noi existăm?”/Nu le iau în seamă./Sunt în mine/Întâmplări, evenimente./Principalul e să nu te laşi strivit.//


Ceeea ce visez capătă duritate/De lucru real, merg pe pământ/Întărit de gânduri. Un lucru umil,/O cârpă sau o coajă de măr,/Becul arzând limpezit în crengile/Cireşului, masa de lemn, cercul/Tremurător al luminii,dorinţa/De a da,
mai tare ca foamea.//


Frig: când vorbeşti, cuvintele au trup,/Un corp de aer, în sfârşit se văd.//


Asăzi nu cred /Că voi avea timp de scris/Aşa că le scriu cu gura în aer./Astă noapte a căzut zăpadă./A nins, a scris!/Ninsoare, scrisoare!//


Cuvintele spuse rămân/În aer ca fumurile.Deschid uşa/Şi mă uit în urmă intrând:/Aburul gurii mă urmează./Mă evapor cu iuţeala unui alcool.

Departe, casele sunt strivite de cer.//


Şi ce-i dacă vine?/Nu am nevoie de primăvara adevărată./O vreau doar pe aceea din amintiri,/ Întunecoasă, când în curţi se mistuie/Frunzele moarte, iar răcoarea arde sub stele./Lumina e împăienjenită în geamuri tulburi,/Printre
buruienile ude nuiele roşii/Străpung zăpada./ O ramură deformată

Gravidă de muguri./ Întuneric şi ceaţă.//


În toiul unei nopţi fără cuvinte,/Toate străzile duc spre tăcere,/Eu grăiesc, rostesc, spun mereu,/Împotrivindu-mă...//


Ar fi prea simplu să tac./Cerul încă mai poartă fardul,/Crengile se mişcă meşterind ceva la porţi./Pe coridorul întunecat, cineva se întoarce/Cu unghiile pline de pământ,/Apoi aşteaptă în odaie, cu storurile trase,/

Explozia seminţelor.//


Pe cer, curge o mână de sare,/Duşul despletit al duhului sfânt./Totul e scris, mă umplu de cuvinte./Sunt cărţi puţine pe toată strada, simt asta./Ochii mei istoviţi de litere, pe geam un
fluture.//


Undeva,/E o provincie a cuvintelor scrise, departe;/Aici, toţi trec liniştiţi prin tăcerile mele,/Ca şi cum n-ar avea corpuri./Nu-mi trebuie decât un ciot de creion,/O margine de ziar, să completez bibliotecile arse./Vremea
pare definitiv pierdută,/Ca şi cum nimeni n-ar fi scris niciodată.//


Nu se poate trăi în muţenie./Poetul plutea în tăcere,/Ca un distrugător pe mări,/Lăsând în urmă o brazdă de murmure latine.//


Mişcarea cuvintelor nu e numai gramaticală,/E înaintarea crescătoare a unei frunze,/Întoarcerea înceată a unui obraz.//


Poezia îmi rămâne alături ca un duh,/Oriunde m-aş duce, pe străzi, în infern,/

n-o pot rupe de mine. E obositor/Dar nu mai sunt singură pe uliţe nocturne,/

O port pretutindeni, aşa cum o mamă/Îşi duce copilul, când n-are cu cine să-l lase.”


I-am trimis poemul astfel paginat autoarei (comunicare virtuală!) primind următorul răspuns:




Dragă Ion Murgeanu,
Gestul tău de a aşeza în versuri fragmentul din Ombria l-am simţit ca fiind de o delicateţe şi de o eleganţă cu totul deosebite, drept pentru care îţi
mulţumesc! A fost şi pentru mine o surpriză să le văd aşa. Mă
bucur foarte mult că îţi place ce scriu,
mai ales că Ombria nu a avut parte de nici o cronică în presa literară la
vremea apariţiei şi nici mai târziu. Cred că titlul "MIDAS" se referă
la prefacerea în aur şi nu la legenda cu trestiile şoptitoare? Titlul e frumos
şi inspirat, eu i-aş spune totuşi OMBRIA, ai să vezi mai încolo de ce. Despre
sânge, ce să-ţi mai spun, în amestecatura cu predominantă ciobănească, firul de
care vorbeşti s-o fi pierdut de tot. Am să încerc lucrul pe care mi l-ai
sugerat, să degajez poemele din text, poate că merită eliberarea asta, după
zeci de ani, au ispăşit totul.
Iţi doresc toate cele bune, noapte bună, mă aşteaptă Himera...
E.I.




DA! OMBRIA! Ajuns la finalul cărţii sunt convins că dreptatea e de partea poetei însăşi, cine îşi cunoşte mai bine “copilul” fiind cea care îl naşte... Motivarea autoarei ţine şi aici de
excelenţa ei: “Nu sunt numai stelele şi planetele. Există şi altfel de lumi, la care
se răzbeşte cu o fulgerare. Resturi din universul în care toate se iubeau. Dacă
spun, de pildă, “stelele crucificate”, între termeni, stâlpi de poartă, apare o
privelişte în care cerul se romanizează şi se creştinează în chinuri îndulcite
prin jertfă. O lume care n-a fost
niciodată şi nu va fi decât în cuvinte, durează cât fulgerarea minţii. Un
spaţiu cu atât mai larg cu cât termenii
sunt mai îndepărtaţi, un timp mai lung sau mai scurt în funcţie de puterea
închipuirii. Dacă aş găsi perechea cea mai îndepărtată a unui cuvânt, aş putea
crea un ţinut care să dureze suficient încât să-l cutreierăm pe îndelete. I-aş
spune Ombria, după numele unei pietre necunoscuute, o pomeneşte Pliniu, azi
nimeni nu mai ştie ce culoare avea şi ce strălucire.”

DA! OMBRIA! E poate cartea cea mai densă, cea mai inspirată, cea mai strălucită şi cea mai strălucitoare din câte am citit după evenimentele din 1989;

tonul poetic al OMBRIEI este şi cel de mai sus- romanul în schimb, se termină prin evocarea unei scene-adevărată lovitură de maestru. Se întorceau de la Dora (iapa care între timp murise)...“Seara la întoarcere, ne-a făcut semn să-l luăm
un preot bătrân. Se ducea la cimitirul de peste calea ferată. De obicei, ne
ferim să luăm în maşină străini (era la anul de dizgraţie 1988 n.n.), am
făcut o excepţie. A tăcut tot drumul, îi
simţeam prezenţa în spate, privirea în ceafă. În dreptul cimitirului a spus
“mulţumesc” şi s-a dat jos. Şi-a suflecat anteriul, să bage mâna-n buzunar.
L-am oprit: “Se poate, părinte?” Nu-i văzusem nici o clipă faţa: în maşină
stătea în unghiul mort al oglinzii, iar acum era vizibil doar trunchiul, încins
peste anteriu cu o curea roasă. A spus cu glas scăzut, dar
limpede:”Ascultaţi-mă pe mine, nu mai e mult până departe! Se va sfârşi în
curând”. L-am înţeles perfect. Sau am crezut că-l înţelegem. Ne-am uitat lung
după el, în timp ce se îndrepta, tot fără faţă, spre poarta cimitirului.”