Adrian Popescu: “NU SFĂTUIESC PE NIMENI” December 2, 2012 - Posted by ion_murgeanu - 0 Comments

Dar să scrii poezie adevărată este riscant, Calea Binelui dac-o urmezi, Devii greu de suportat. Scriind poezie, Ai lumea împotriva ta, „De ce nu eşti ca toţi ceilalţi, De ce ne tai cheful, mereu?” Sărăcia, spitalul sau şanţul, Este tot ce te-aşteaptă, Ori şi mai rău. Aşa că nu sfătuiesc pe nimeni Să scrie poezii, Părinţii dacă-şi iubesc copiii, Să le interzică de mici, frecventarea Poeţilor vii sau morţi. Vor spune unii că poezia-i scară la cer, Ştiu eu, poate, dar foarte rar, Mai degrabă e o coborâre-n infern, Maelstrom şi tornadă, Elice de vapor care se scufundă, Te absoarbe-n abis, Dacă nu cumva te despică Înainte de a te afunda definitiv. Continue Reading... pOEtaRIUm December 2, 2012 - Posted by ion_murgeanu - 0 Comments Adrian Popescu Poet, prozator, eseist si traducator, nascut pe 24 mai 1947 la Cluj. A absolvit Facultatea de filologie a Universitatii Babes-Bolyai, Cluj (1971). A fost echinoxist si apoi redactor al revistei Steaua, pe care o conduce în prezent, ca redactor-sef. În 1964, debutase cu poezie chiar în paginile acestei reviste. Peste douazeci si cinci de volume publicate, printre care : poezie – Umbria (1971), Câmpiile magnetice (1976), Curtea medicilor (1979), Suburbiile cerului (1982), Calatoria continua (1989), Pisicile din Torcello (1997), Poezii (1998), Drumul strâmt (2001) ; eseu – Lancea frânta. Poezia lui Radu Gyr (1995), Italia subiectiva (1997), Aur, argint, plumb (2005) ; roman – Tânarul Francisc (1992; 1996), Cortegiul magilor (1996). A obtinut de mai multe ori premiul Uniunii Scriitorilor din România : pentru debut în 1971, pentru poezie în 1979 si 1997. Scrierile sau au fost încununate, de asemenea, de premiul Mihai Eminescu al Academiei Române (1989) si premiul national Mihai Eminescu – opera omnia. Adrian Popescu Arsura Carnea mea toata e o lumanare Dar eu sint flacara intr-un cerc straveziu, Ca pasarile, mort, voi cantari mai mult decat viu. Ochiul arzand se hraneste cu ceara Si face un strop de roua fierbinte. Odata am stiut sa zbor, odata, Dovada n-am, dar imi aduc aminte. Trupul meu tot e o lumanare Dupa ce se va fi scurs tot in tarana Si flacara se va topi in albastru, Veti mai simti o arsura pe mana.. Poetul lui Ion Muresan Iata-l bâjbâind în gara dupa cele doua cutii de bere alunecate sub rotile trenului, vârându-si degetele sub ghilotina nepasator, nestiutor, un fel de copil barbos si stângaci care-i sigur pe el doar când vorbeste despre lucruri pierdute atunci o sibilinica putere pulseaza în corpul sau slabit de multimea noptilor albe Printr-o minune are înca degetele întregi trenul n-a pornit, dar poate porni în orice clipa îl strig înspaimîntat sa lase total, dar el nu ma aude Cautându-si moartea cu lumânarea versului, zece râme, zece serpi zbatându-se, vad sub roti, pe sinele negre îl strig si nu ma asculta. Îsi misca doar degetele, cum ar scarmana lâna, cum ar cânta la o harfa, cum ar cauta-ntr-un cuib ouale neantului, copil râzând cu pistruii copilariei înaltat pe vârfuri acum, în echilibru înselator. Dar el nimereste mai întotdeauna cuibul, miezul ascuns, osia surubaraia universala, tânar îmbatrânit între case de lut strâmbe si silozuri, între cârciumi de cartier si cafenele din metropole, gasindu-si prieteni în Montmmartre si pe Via Margutta, unde-si recita cu voce de înger cântecul de demon. Sepia Copil venisem de la scoala cu geanta burdusita si priveam uimit cum un baiat lapida cu furie o pisica înnebunita de spaima alergând printre darâmaturi – se înalta Blocul din Piata Pacii erau anii entuziasti ai Reconstructiei proletare – ultima piatra i-a provocat un val de sânge mai negru a tors o spuma rosiatica si s-a resemnat înecându-se furioasa în fuioare trandafirii eram prea marunt pentru a-l provoca pe agresor i-am aruncat totusi calimara în plina fata si am fugit înotând prin multime de la locul faptei. Presimtirea primaverii Înca putin si cerul se va limpezi înca putin si frigul va conteni înca putin si ne vom plimba prin padure înca putin si adevarul va fi egal cu frumusetea înca putin si copiii vor creste mari înca putin si mâinile mele rosii se vor albi înca putin si vita de vie va scoate lastari înca putin si sloiurile vor aluneca pe Dunare înca putin si prietenii dusi se vor întoarce din calatoriile lor dincolo de cercul polar înca putin îmi soptesc rabdatoarele parce. Continue Reading...