poezii de silviana cojocarasu

	Poezii de Silvana Cojocăraşu (Literatură) Acasa Ce usurare departe de soare, sa ma întorc la mine înca o data, în insula mea cu tenebre obscure si luna deasupra, unde linistea se priveste în oglinda ploii pe drumuri stiute, si lumina patrunde perfecta. Marea sterge nisipul templelor albe, mâini racoroase cauta spuma scoicilor lasate albastre tarmului sa îi sarute mâna. Acasa e locul cu chipul cioplit, soarele încalzeste departe, între ziduri groase te nasti împlinit, marii sa-i cânti în versuri albastre. Acasa e biserica mea cu icoane obscure albastre, lumina patrunde perfecta în ea si-aprinde seara, lânga ferestre, candele pe chipul mutelor fresce. Acasa, în insula mea. Violet Tacute toamne violete ramân discrete agatate de garduri vii pe strazi pustii sclipirea apei priveste cerul cu ochi târzii. Marea ramâne rece violeta, închisa în cochilii sidefii, seara te zgârie pe fata neatenta cu vântul cu buze stravezii. Drum violet, umbre tacute înfasurate-n saluri violete se-ascund dupa colt, se-aseaza pe trepte, te-asteapta în lungile toamne discrete, violete. Corabii Se întorc corabiile calatoare din tari îndepartate si insule parfumate, în lemnul lor tare au fosnet de cedri si chiparosi, împrastie lamâile si portocalele si mandarinele din mandarini care rodesc pe an de doua ori ramuri de maslini îsi scutura lacrimile frunze de dafin topesc curmalele si mirodenii aduc miresmele din mari gradini cu flori. Vin lin, gânditoare, spre tarmul cu pomi. Vin de departe, corabii uitate dupa goana îngusta întepând cuvinte furioase în alta ureche, vin rasuflând usurate desculte îsi numara puii si îi lasa sa le mângâie catargele, alearga soptit un verb sec. Necunoscuti ramân muntii din adâncul marii, nescrisele arii rup firul în jur de privire. Troienire Taceri de argint saruta tarâna pestrita, troienire în sunete de clopotei. Noaptea sculpteaza urma în asfalt, pe strazile fara trotuare perle se nasc din ranile scoicilor sub clarul de luna. Siraguri aluneca, umplu gradinile, strazile, portile, casele, îmbraca noaptea cu aripi de fluturi copacii au brate perlate de raze de luna. Stelele cad, constelatii vegheaza sa vindece ranile scoicilor, ninge, si clinchetul perlelor aluneca sanii trase de luna. Stelele cad, copacii si oamenii ies împreuna pe drumuri cu perle trimise de scoici de pe fata ascunsa de luna. Aproape înviere Întoarsa clepsidra zbate tacerea între pereti, cerul e zavorât, închise sunt cetatile, faptura de lut nesatul arde clipe de tamâie, ziua e culcusul în care dorm gândul si vorba deopotriva. Cocosii cânta de trei ori în noapte: încalzeste-ti trupul cu vin si desfa-ti privirile peste timp. Ei mi-au lasat linisti fara sânge si nu îi pot iubi decât traind. Oamenii tin minte frica, boala, molima, anonimi fericiti savurând fiarele din Colosseum hohote de râs umplu cimitirele. Nimic nu mai e ca înainte în timpul dintre viitor si trecut. Ca un poet obosit ma înstrainez de cel care am fost iubirea singura nu încalzeste padurea tot ce s-a întâmplat, m-a schimbat, aproape orb, vorbesc de lumina verii, aproape surd, simt muzica cum vine, în fata amintirii am devenit egali. Infinit Nesfârsitele clepsidre din nisipul marii cuvintele pe buzele noastre ard ruga departarii. Literele se dezbraca de sunet, pamântul se-acopera cu marea, petalele stau sa se scuture, soarele îsi termina chemarea. Bratele noastre, liane se-agata de pasari si fluturi în locul unde copacii ne zgârie pe frunte cu gânduri. Stare de dimineata ...secundele se misca, se misca, clinchete, clinchete dulci, e vântul prin clopoteii de la intrare... o stare continua de dimineata intra pe usa deschisa mare si se aud tropote adânci, tot mai aproape, sute de copite macina pamântul zdruncina linistea, secundele, gândul, par ca vor trece pe-aici, chiar prin casa, Doamne, unde sa ma ascund, ce se întâmpla, cine sunt caii acestia nevazuti, asurzitori, navalind în galop tocmai în aceasta zi în starea mea de dimineata continua... dar nu, au trecut, se-ndeparteaza, cutremurul scade, zgomotul se sparge, cred ca au trecut chiar pe-aici, lânga mine, si mi se pare ca s-au dus spre mare... vuietul ei adânc, ca o jale, sunt caii închisi în cetatile ei din adâncuri, zbatându-se cu coamele albe si negre în soare sunt caii albi, sunt caii negri, trec prin noi cu zgomot tare se zbat cu copitele în doua picioare tropotul lor se simte adânc, ca o jale, pâna când vuietul marii cade, ca o racoare. Din volumul Cantabis