VERSURI DE ION LAZU; TRADUCERI IN FRANCEZA DE ELISABETA ISANOS

Ion Lazu
Elegii noi / vechi

Prezentare

Am revenit din vis
Cu o faţă netedă
Luminoasă ca fildeşul.


O apăsare pe suflet

Alege două trei cuvinte, punctele
incandescente ale paginii, sinapsele.
Taie tot restul cu un mare ics, în cruciş
şi-n curmeziş, adună-le în cocoloş, aruncă
la gunoi cuvintele moarte. Dă ocol pe sus
şi prăbuşeşte-te în chiar focarul oglinzii.
Metoda şoimului, i s-a spus. Sau din adîncuri
să vii spre lumină, fără greş – metoda cîrtiţei.
Metoda bumegangului, - o perfectasem eu, cîndva.
Metode sunt, ele proliferează. Rezultatele
se lasă aşteptate. Mototoleşti încă o pagină şi
o arunci la coş, ca în mutra unui duşman.
Ce simţi, după toate astea? O apăsare
pe suflet.

Piroga

Să-mi procuraţi un sicriu
Uşor
Şi foarte lung, asemenea cu o canoe -
Nu vreau să lîncezesc
În apele reci ale Stixului
Ci săgetînd peste negrele-i unde
Într-o clipită să ajung dincolo -
La ai mei.

Prin somn

M-am trezit în zorii unei zile de duminecă
Tocmai cînd ar fi fost să dorm pe ruptele
Să mă satur de odihnă
Să mă lecuiesc de această oboseală care nu mai trece şi nu –
Însă eu m-am trezit de mult – şi nu de griji
Nici de sperietura unui vis urît –
m-am trezit cu mintea limpede şi cu inima încropită de iubire
şi ţie, care te-ai răsucit în somn spre mine
m-am apucat să-ţi sărut încheieturile mîinii, podul palmei
şi falangele la rînd –
uşor, ca prin vis, să nu te trezesc -
le sărut ca pe cel mai temeinic lucru
din viaţa mea
le sărut cum n-am făcut-o nicicînd
în aceşti douăzeci şi doi de ani împreună
le sărut de parcă ţi-aş săruta sufletul de-a dreptul şi
pentru prima oară în această duminecă de dimineaţă
le sărut de parcă ar fi de-un veac
oale şi ulcele
iar eu încă n-am reuşit să-ţi spun ce simt -
deşi mîinile tale sunt oale şi ulcele
şi cred că voi continua să ţi le sărut astfel
cu buzele astea devenite de mult
ele însele oale şi ulcele.

Mama

Trebuie să aibă vreun rost şi mirosul
de tămîioară, că prea e din cale-afară de plăcut
sufletului. Bagi nasul, aspiri
parfumul neasemuit,
ţi se încălzeşte sufletul. Vrei să te bucuri
în continuare
de farmecul lui, tragi încă o dată pe nări, însă
deja tăria mirosului s-a pierdut. Doar atît a fost –
un semnal scurt,
parcă anume pentru tine, într-o
clipă norocoasă…

Schiţa portretului

Nu e nimic mai interesant la om decît felul cum
îl vezi prima dată - şi niciodată după aceea.
Te surprind anumite trăsături, gesturi -
ai zice că de când eşti
n-ai mai văzut aşa ceva.
Îţi spui că ar merita să le cercetezi
cu de-amănuntul,
pe îndelete. Dar persoana se mişcă din faţa ta,
dispare. Sprîncene arcate. Ochi migdalaţi, un
nas aristocratic, buze nervoase. Trei inele
pe degetele mîinii stîngi, două
pe cealaltă.
Conştiinţa de sine a unei femei tinere, arătoase. Soră
cu cea de alături,
cu care vorbea? Ce crede ea despre sine?
Despre bărbaţi, în timp ce
îşi mută privirile prin preajmă. Poate iubi un
copil spelb?
O mătuşă senilă?

Învierea

Castani înfloriţi, delicatul parfum.
Singur pe drum, iau lumină. Revenind spre
casă, nimeni nu cere să-şi aprindă
de la mine, iar eu, prea emoţionat, nu reuşeam
să îngaim celor ce treceau
pe alături: Hristos a înviat! atît şi nimic
mai mult aş fi dorit…
Zadarnic încercam, fălcile încleştate. Apoi
chiar se opreşte
cineva, cere lumină şi eu, cu voce puternică
de data asta:
Hristos a înviat! Abia acum fericit, exaltat
părîndu-mi-se că iau parte la
minunea Învierii.

Norul de cuvinte

Cum aş scrie fără ochelari, bazîndu-mă doar
pe iscusinţa mîinii, ca într-o noapte a văzului –
ci mintea îşi urmează drumul, mîna poartă
condeiul abstract
pe hîrtie - sub ceaţa unui rînd încerci să aşterni ceaţa
altui rînd –
se adună pe cerul alb al coalei un nor vineţiu.
Ce anume s-a depus acolo
din sufletul neîmpăcat cu sine?

Mila şi vina

De unde la noi, românii, mila asta nejusificată nicicum
faţă de păcătos, de infractor, de cel în culpă, chiar mai mult
decît faţă de victimă, faţă de cel
păgubit, nedreptăţit? Nu cumva pentru că noi înşine
am păcătuit adesea, sau am fost pe punctul
de a cădea în ispită? Aceste trăsături ar fi trebuit
să facă din noi românii, în decursul a două milenii, dacă nu un
popor desăvîrşit, măcar unul foarte religios,
dornic de dumnezeire, de sublim…

Îndemn

Trezeşte-l din adîncul somnului
pe duşman,
iar pe cel iubit
trezeşte-l
din adîncul morţii!

Poezia

Te opreşte un asiatic pe stradă, (un japonez?)
îţi face semne,
îţi zîmbeşte, te întreabă ceva, într-o limbă care
nu e japoneza lui, ştiind că nu o cunoşti;
îi răspunzi ceva îngăimat,
într-o limbă
care nu e româneasca ta. Fusese derutat,
obosit; deodată se relaxează,
se luminează la faţă. A înţeles încotro să meargă.
Te bucuri.
Poezia nu e limba lui, nu e
limba ta, în care aştepţi să ţi se vorbească la vedere.
Dar v-aţi înţeles:
cu mirare, cu bucurie. Tot aşa funcţionează şi
Poezia, de aceeaşi sorginte
este lucrarea ei.

Frica

Tatăl ieşi în prag şi-l întrebă pe flăcăul
Care tocmai se urca în căruţă: Ai luat toporul?
L-am luat, răspunse – şi ridică hăţurile, ca să plece caii.
Toporul pentru doborît copaci
Toporul pentru ascuţit araci
Toporul pentru despicat fiarelor ţeasta
Toporul pentru aia şi asta
Toporul pentru de toate şi pentru nimica
Toporul pentru despicat iar şi iar frica.


cinci poezii de Ion Lazu traduse in franceză de Elisabeta Isanos

Ion Lazu: DU RECUEIL “POÈME MATINAL”

LE PAYS DES FONTAINES

Corps pierreux
terre aride
des lieux déserts
ravines
où la statue renversée
des fontaines s’enracine.

J’aime tristement
le tir primitif
de la balance oblique
et la monnaie polie du ciel
au fond du puits.

Je voudrais durer
dans les âmes en expansion
de ceux qui me succéderont dans le temps
ma patrie dont le corps s’épuise
et les veines des eaux sont fermées

des lances enfoncées
aux jointures de l’horizon
font périr lentement la mer de la tristesse

il n’en restent que les fumées de l’automne
aux feuillages amers
près des lèvres du paradis oublié.


LES PARENTS

à mon frère Gelu

En frissonnant je me tais
combien avez-vous changé
depuis mon départ
combien avez-vous perdu
de vos voix, de vos corps.

Il ne vous en reste
qu’un fil qui tremble
c’est le seul qui retient l’âme
pendante au sternum.

Tellement diminués
il y aurait assez de place pour vous
peints sur l’iconostase.

Une violente nostalgie me prend:
m’endormir entre vous
comme autrefois enfant.

Étendus l’un à côté de l’autre
cette nuit
et entre nous combien de place!
Est-ce que l’on va se réveiller
encore? Et qui?

NEIGE DE MARS

Il neige dans une cheminée
dont la fumée monte
la neige est toujours plus dense
plus accablante
et fait retourner la fumée

qui rentre dans le charbon
en étouffant la flamme
en remettant le feu
aux entrailles de la terre.

UN POINT D’APPUI SUR L’ÉTOILE DU PRINTEMPS

Jeté par la fenêtre dehors
on ne sait pas quand
un oignon
a tourné son disque
en guise de point d’appui
sur l’Étoile Polaire
et maintenant
il fait pousser de la terre
micrométriquement
trois colonnes vertes
plus fermes
que l’histoire d’un empire.

HISTOIRE

De plus en plus étranger l’homme de la rue
que mes yeux n’ont jamais assez vu.
Petit, pressé, affamé,
il a peur de la mort
et fait des calculs toute la journée.

Je ne suis ni d’un côté ni de l’autre.

J’appartiens à l’air doux qui fait claquer l’étendard
je suis comme le soleil qui passe à travers la clôture
tandis que le corps reste dans la rue.

Donc, ma pensée dit qu’elle l’a assez vu.