ELISABETA ISANOS: "PSALMII DIN OMBRIA"

ELISABETA ISANOS

(Psalmii Ombriei)

*

INDURĂ-TE DOAMNE

Îndură-te, Doamne,

şi destupă-mi izvorul

cuvintelor, sunt în mine

şi nu ştiu să le spun. De când m-am trezit

şi până la ruga asta se-ntinde tăcerea.

Toate izvoarele mele sunt în Tine, toată

liniştea mea în Tine se află.

Peste râul de jos e un Argeş în cer

şi un sat ceresc peste cel din câmpie.

Întăreşte-mi mâinile când slăbesc, susţine-mi genunchii

când se clatină. Sub pânza liniştii

câte se-ascund, ca şi cum n-ar fi. Case

cu umbre drept aripi, lei văruiţi, frunze şi struguri,

peste oraş pluteşte oraşul ceresc,

e forfotă mare în cer.

**

Doamne, Tu care faci frunzele

să vorbească, ajută-mă,

adevărul are gust de leşie,

e obosit.

Umbra Ta aruncată

e cântecul meu, Doamne!

Doamne Dumnezeul împlinirilor.

Ce a fost sângele meu

înainte de sânge?

Fantezia e o pasăre grea.

Copil leneş! E prea târziu, prea întuneric,

sori depărtaţi se luminează pe ei.

Poate nu merit lumină, poate

nu merit nimic. Dar tocmai când nu-i pe merit

atunci primeşti: răsuflare

duhnind a cenuşă, penumbră

şi tremurul mâinilor.

***

Doamne, dă-i limbii mele

nevinovăţia dintâi,

puterea mlădierii când nimic

n-o întorsese din fireasca dezordine,

dă-mi Doamne

putere să cred în ziua de mâine,

în ziua pe care se profilează munţii,

în mâinele lacom care pe azi îl devoră.

Sunt singura fiinţă care ştie

că după azi mai vine o zi,

pentru ea o pierd

pe cea de acum şi

nu mai am nimic înafară

de veşnica speranţă.

Sunt singura fiinţă care se hrăneşte

şi bea pentru lumina pe care n-o vede.

Dar ultima care se retrage

de pe pământul umed de sânge e Astarteea,

fecioara Bucuriei,

de mi-ar rămâne sânii

în bulbi cenuşii,

în petele de pe fluturi ochii!

Să caut aşadar fructe ascunse,

alune mândre pe crengi mlădioase!

ÎN GRAIUL DEDAT MÂNGÂIERII

Poate că şi pe tine te-am visat,

dar nu ştiam că eşti tu,

cum să aflu care din siluetele tulburi e-a ta?

Nici o albină să te dezvăluie nu ţi se pune

pe buze. Cum mi-ai fugit din gând?

Ce eliberare ai visat

că nici într-un gând

nu suferi să stai?

O perdea de abur îmi acoperă ochii,

orbită sunt de răsuflare.

Să te am în faţa ochilor

şi să nu pot spune,

să nu pricep cum să spun, stângace mereu!

Tu Doamne

care împarţi tăcerea şi cuvintele,

ajută-mă să schimb

în cuvinte tăcerea!

Şi deodată descopăr că nu te-aş da pe nimic

şi pe nimeni,

limba înfrumuseţează gura

şi blestem frumos, cu imposibila mânie

din graiul dedat mângâierii:

cineva blând

trece totul prin sine

şi-l schimbă să nu doară mult.

Oare chiar nu ştiu fericiţii

ce plină de lucruri suferitoare

e seara prin care calcă?

E încă devreme. Îndrăzneli sunt în mine destule.

O alăturare de cuvinte înseamnă

că s-au iubit, că se căutau

şi au ajuns

unul în altul aproape. Când se întâmplă

e miracol. Nu poţi

sili vântul, nu poţi face frunza să cadă.

Să nu treci printre două cuvinte,

nu simţi cum trag unul spre altul? E încă vie

puterea ce le unea, nu te-aşeza

între ele, va trece un cuţit prin tine.

Apoi din fiinţe strivite se ridică

suflarea netrăită.