EU,EVA,VISEZ

GLOSSA
(copacul cu frunze de jar)

Nenorocire mieroasă şi grea! Respir
dragostea din aer. Ninge cu fragede
turnuri de fildeş zidindu-se-n ore de întuneric.
Simpli locuitori sau jertfe?
Aud foşnind copacul cu frunze de jar.

Un fel de linişte vine dinspre lume.
Eu o răscolesc, ea mă asigură de ceva tainic,
imposibil de ştiut, un secret în păstrare.
Cortină de lumină, amăgiri, păcăleli:
nu-i drept să mă prigonească ziua cu mângâiere!

Existam prin graţia indiferenţei,
însă iubirea m-a lovit mişeleşte
cu tine drept armă.
M-am cutremrat
neştiind să mă apăr.

Tu dormeai neştiind, visul tău încă-i liber,
ca al celui ce întârzie-n somn
în prima noapte cu ninsori viscolite.
Visează-mă, cum ai îmbrăţişa.
Ţine-mă minte mai strâns, armurile de oase
sunt bine-ascunse-năuntru, clarvăzătorul câine
latră scheletele din noi, osul nemuritor de arme.
Un gând al altcuiva îmi cere trupul,
lunaticul ar trebui să-m i plece.
Dar visează-mă tu!

Răsuflările stau pe lângă guri. Mă scol
în toţi zorii, în adevărul cu umbre.
Ochii mă ţin sus. Râtul zăpezii scurmă-n noroi.
Faptele curg odată cu soarele,trezirea din somn
a gonit pe cineva mai gingaş ca ochii din cap,
ceva distrat: un nerv dintr-o părere.
Alinţi doar pe cine vrei să pierzi.

Rugă, salut adânc,
al cărei domn nu se vede.
Vă am pe toţi împrejur ca o linişte,
un rest de timp
unde nu mai încap şi cuvinte.
După ce noaptea îmi cârpise gura,
primul cuvânt îmi descoase buzele,
vânăt, cuvântul iese,
abia respirând.

Dacă ai putea să te furişezi pe sub pielea luminii,
catifea şi viorele ar fi, toate vopsite-n culoarea
timpului care-a murit. Am fost în sinea ta
ca un gând şi încă te rog.
Ce dulce e leagănul acestor osânde,
cine a inventat pedeapsa alintătoare,
infernul dulce pe care-l ating
cu buze prostite? V-aş spune povestea,
dar încă e vie. Că voi muri n-am timp
să-mi amintesc, poate voi afla după ce trece.

Acum auzi cu ochii şi îţi pui la urechi
lentilele mării. Mi-e plină inima
de aşchii din cartea despicată.
Piaţa e o dezmembrare sub cupole de murmur,
să ne umplem braţele unul cu altul.

NENOROCIRE MIEROASĂ ŞI GREA

Merg pe sub asemănări ca pe sub bolţi,
scot pe furiş de la piept asul de sânge.
Acum ar trebui să-mi pierd timpul iubind, dar
cineva ne-a desfăcut îmbrăţişarea
în două, vită albă.
Nenorocire mieroasă şi grea! Respir
dragostea din aer. Ninge cu fragede
turnuri de fildeş zidindu-se-n ore de întuneric.
Simpli locuitori sau jertfe?
Aud foşnind copacul cu frunze de jar.
Ce stofă de pustnică zace în mine.
O picătură de timp îmi tremură la gât ca o perlă.
Nu ştiu de ce sunt legată la ochi
cu o pânză prin care se vede.
Toţi frumoşii aceia mă-mpuşcau cu sâmburi
şi mă părăseau unul câte unul.
Dincolo de ziduri, grădina
unde morţii se-odihnesc în fotolii
sorbind din ceşti odihnitoare.
Dincolo de ziduri, zări, pământ nevăzut,
scheletul unui pod ruginit,
de fier care vrea să se facă sânge.
Nici nu se putea mai multă fineţe
în felul cum timpul ucide,
de la o noapte la alta soare cu anii
şi tot aşternutul mării.

DULCEGĂRIILE VREMII ACESTEIA

Un fel de linişte vine dinspre lume.
Eu o răscolesc, ea mă asigură de ceva tainic,
imposibil de ştiut, un secret în păstrare.
Cortină de lumină, amăgiri, păcăleli:
nu-i drept să mă prigonească ziua cu mângâiere!
Soarele parfumează pereţii,
se-mprăştie miros de aur, de lucruri care
nu pot putrezi, de lemn cu măduva sănătoasă,
obiecte ce nu îmbătrânesc,
cetăţi care nu se surpă.
Iz auriu, culoare de veşnic,
de viaţă îmblânzindu-se-n case tăcute,
dulcegăriile vremii acesteia,
amar de dulcele ei!
Trebuie să stau de veghe.
Alţii se odihnesc, se moleşesc, se delasă,
se surpă ziduri pe dânşii,
dulce căzând în ruine.
Eu sunt mereu în stare de asediu, de urgenţă,
dacă nu de altceva,
măcar fiindcă sunt.

PRIN GRAŢIA INDIFERENŢEI

Soarele s-a spart în cuib.
un minut îngeresc mi-a zburat de sub nas,
o pasăre cânta ca o perlă.
S-aude un hohot de râs silit:
ce vesel, ce hazliu e totul,
glumim să nu plângem.
În pieţele ca palmele bătătorite,
luceferii afumă cerul.
Câteodată aş iubi şi pietre.
Ciocănitoarea şi-a zidit perechea în trunchi.
Existam prin graţia indiferenţei,
însă iubirea m-a lovit mişeleşte
cu tine drept armă.
M-am cutremrat
neştiind să mă apăr.
Oraşul se proptea în umbre.
În zori, ziua, abia o născusem,
era de sân.

TU DORMEAI NEŞTIIND

Tu dormeai neştiind, visul tău încă-i liber,
ca al celui ce întârzie-n somn
în prima noapte cu ninsori viscolite.
Visează-mă, cum ai îmbrăţişa.
Ţine-mă minte mai strâns, armurile de oase
sunt bine-ascunse-năuntru, clarvăzătorul câine
latră scheletele din noi, osul nemuritor de arme.
Un gând al altcuiva îmi cere trupul,
lunaticul ar trebui să-mi plece.
Dar visează-mă tu!
Deşi i-am strigat: eu sunt copilul!
vântul m-a lovit fără să mă cunoască,
aşa ca la război, când nu mori pentru tine.
Fumul îşi desface pletele albe,
şi tocmai acum m-am îndrăgostit de un cântec,
nimic de zis: frumoasă pereche.
Clopotele sună-n pământ.
Gropile sunt sânii luminii aplecate.
Cine i-o fi murit pâinii negre?
Eu sunt prima rană care le trece,
casele pe unde-am fost se vindecă de mine,
bucuroase de parcă le-aş fi durut.

IARNĂ

Răsuflările stau pe lângă guri. Mă scol
în toţi zorii, în adevărul cu umbre.
Ochii mă ţin sus. Râtul zăpezii scurmă-n noroi.
Faptele curg odată cu soarele,trezirea din somn
a gonit pe cineva mai gingaş ca ochii din cap,
ceva distrat: un nerv dintr-o părere.
Alinţi doar pe cine vrei să pierzi.
Intru în prăvălia-fantomă,cumpăr o pânză fără grosime.
Ceva mă face să durez împotriva firii,
vârsta mea măsoară vechimea unei mângâieri.
Din ziduri, materia fuge: se freacă de pereţi
haita umbrelor. Păsările ţes la războiul din aer.
Unii se lasă văzuţi până pier.
Între dealuri s-au pus mirodenii:
răsăritul piperat umple nările.
N-am ştiut că aerul era de sticlă,
până nu l-a spart vânătorul cu puşca,
păsările au căzut sufocate.
Legată pe sub bărbie cu lacrimi,
stau în curtea unei lămpi.
În păr mi se-ascund câteva păsări albe.
Pietrele mici şi lemnele s-au lăsat de trăit.
Se leagă totul ca-ntr-un îngheţ.
Afară s-a-ntunecat deodată, parcă murind.

PÂINILE

Pâinile, copii înfăşaţi,
culcaţi în geamuri.
Rugă, salut adânc,
al cărei domn nu se vede.
Vă am pe toţi împrejur ca o linişte,
un rest de timp
unde nu mai încap şi cuvinte.
După ce noaptea îmi cârpise gura,
primul cuvânt îmi descoase buzele,
vânăt, cuvântul iese,
abia respirând.
Există vestigii de teamă.
Mă tem mai ales de nimeni,
deşi moartea e ironizată de ziuă.
Mă gândesc la toţi cei care sunt
doar cu puţin peste nefiinţă.
Dincolo de mormintele privirii,
suntem cu toţii idei ce-ngheaţă-n oglinzi,
departe, unde grâul creşte ca o ploaie de stele,
sunt culeasă din flori ca un copil.

CATIFEA

Dacă ai putea să te furişezi pe sub pielea luminii,
catifea şi viorele ar fi, toate vopsite-n culoarea
timpului care-a murit. Am fost în sinea ta
ca un gând şi încă te rog. Ce dulce e leagănul acestor osânde,
cine a inventat pedeapsa alintătoare, infernul dulce pe care-l ating
cu buze prostite? V-aş spune povestea,
dar încă e vie. Că voi muri n-am timp
să-mi amintesc, poate voi afla după ce trece.
Exist pe undeva, la murat în silozuri adânci.
Cineva îşi ridică munţii privirilor,
lumina zumzăie ca viespea,
trosnesc grădinile căzute, oraşul aiurează.
Trebuie să aleg între a fi şi a spune,
ca să nu rămân în urmă cu timpul cuvintelor.
Ei râd şi se duc mai departe. Se-ntunecă,
pe buzele mele sunt încă vorbe de ziuă.
Tu eşti amintirea şi trebuie să te cresc.
Turlele, vinuri înfundate, spumegă de fumuri,
casa e târzie faţă de timp.
Când se sparge ceva, zgomotul străluceşte.
Uneori, mâinile parcă-s certate-ntre ele.
Ceva e în plus ca un dar. Materia iubea dinainte,
nu pot decât s-o preiau, amăruie,
cu tot cu umbră, şi să refolosesc iubiri.

ÎŢI PUI LA URECHI LENTILELE MĂRII

Acum auzi cu ochii şi îţi pui la urechi
lentilele mării. Mi-e plină inima
de aşchii din cartea despicată.
Piaţa e o dezmembrare sub cupole de murmur,
să ne umplem braţele unul cu altul.
Pământ, buze crăpate, foşnetul copacului
când nimeni nu-l mişcă, priviri de făpturi întrerupte.
Se aude cum suntem măcinaţi de inimi.
Zare de lumină înăuntrul meu, bucuria ghemuită
alături de frică, o boltă din nimic, un simplu bine,
fără sprijinul grinzilor.
Eu de unde să ştiu despre mări fumegate?
Vântul îmi fură aerul,
fărâmiţată dulce de anotimpuri mă adun mereu,
trupul meu a vameş seamănă, a negustor,
în ziua pururi dosnică. Cine mă renaşte,
cine mă primeneşte? Pe drumul cotit care mângâie noaptea,
făptura incertă risipită-n seminţe se visează mai dârză, mai înaltă.
Norii numelui încep să-mi umbrească gura.
Cum mi-ai fugit din gând! Popoare de pâini
au învăţat ca noi să vorbească.
Toată în gol, şi nu cade luna.
Din cauza orei care răsare, cimitirele-s treze.