JORGE LUIS BORGES POETUL

Jorge Luis Borges
Poem …pentru prieteni
Jorge Luis Borges


Nu pot să-ti dau soluţii pentru toate problemele vieţii, nu am răspunsuri pentru îndoieli si temeri, dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.
Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău. Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.
Nu pot să te opresc să nu te împiedici. Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.
Bucuriile , victoriile si succesele tale, nu sunt ale mele. Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.
Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă. Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te, dacă îmi vei cere.
Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale, dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.
Nu pot evita să suferi când o durere iţi rupe sufletul. Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tau…si tu vei fi din nou bucuros de viaţă.
Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii. Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.
In aceste zile m-am gândit la prietenii şi prietenele mele. Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.
Nu începeai şi nici nu încheiai lista.
Dormi fericit… Răspândeşte vibraţii de iubire… Ştii că suntem aici în trecere. Înfrumuseţează-ţi relaţiile!
Profită de oportunităţi. Ascultă-ţi inima. Fii încrezător în viaţă.
Pretind aşa de puţin… să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta..
Îmi ajunge că vrei să-ţi fiu prieten. Îţi mulţumesc că exişti.

J. L. Borges/ Editie hard-cover.POLIROM
Selectie, traducere si prefata de Andrei Ionescu.
Ilustratii de Tudor Patrascu.
„Cu trecerea anilor, am observat ca frumusetea, ca si fericirea, este frecventa. Nu trece o zi in care sa nu ne aflam, pentru o clipa, in rai. Nu exista poet, oricit ar fi de mediocru, care sa nu fi scris cel mai frumos vers din toata literatura, dar, totodata, si pe cele mai nefericite. Frumusetea nu este privilegiul citorva nume ilustre. Ar fi cu totul neobisnuit ca aceasta carte sa nu gazduiasca cel putin un rind tainic, vrednic sa te insoteasca pina la sfirsit.” (Jorge Luis Borges)
Creatia poetica a fost pentru Borges, cum singur a marturisit, prima si ultima sa mare iubire. Prin intermediul ei il cunoastem pe autor in intimitatea personalitatii sale, cu o intensitate lirica unica in formularea mereu innoitelor teme, motive si simboluri: cultul strabunilor, pasiunea cartilor, labirintul, spada, oglinzile, tigrul, jocul de sah, trandafirul, riul heraclitean, timpul circular, uitarea si memoria, orbirea, batrinetea si moartea.
Fiecare poem din perioada maturitatii este o sinteza a intregului sau univers fascinant, aflata intr-o necontenita reconfigurare caleidoscopica, in care ne implica si ne include, facindu-ne partasi la asumarea si continuarea traditiei prin acele note personale (ale lui si ale fiecaruia dintre noi).

Artă poetică

Să cauţi râul ce e timp şi apă,
Să-ţi aminteşti că timpu-i tot un râu,
Să ştii că ne petrecem ca un râu
Şi-al nostru chip se oglindeşte-n apă.

Să simţi că veghea este tot un vis...
Visând că nu visează... şi că moartea,
Ce spaimă aduce-n suflet, este moartea
Din noaptea rece ce se cheamă vis.

Să vezi în zi, în lună, -n an simboluri
De ani şi luni şi trecătoare zile.
Jignirea s-o transformi a ăstor zile
În muzică, în zvonuri şi simboluri.

Să vezi în moarte-un vis, în asfinţit
Un aur trist - aceasta-i Poezia,
săracă, fără moarte. Poezia
Se-ntoarce-n auroră şi-asfinţit.

Spre seară, câteodată, vezi un chip
Ce te priveşte dintr-o ştearsă-oglindă.
La fel şi arta cată-a fi oglindă
Ce ne arată propriul nostru chip.

Sătul, cum zice-aedul, de minuni,
A plâns Ulise revăzând Ithaca
Umilă, verde. Arta-i ca Ithaca
De verde veşnicie, nu minuni!

Şi este ca un râu necontenit
Ce trece şi rămâne, e acelaşi,
Eternul Heraclit, mereu acelaşi
Şi altul, ca un râu necontenit.



Aurul tigrilor

Până sosi-va ceasul de galben asfinţit
Nu-mi voi putea lua ochii
De la impunătorul tigru de Bengal.
De colo-colo umblă pe hărăzitu-i drum
Şi nici nu bănuieşte
Că gratiile-s închisoarea lui.
Veni-vor după-aceea şi ceilalţi tigri:
Tigrul de foc veni-va al lui Blake,
Şi aur, mult, sub diferite chipuri:
Metalul iubitor care-a fost Zeus,
Inelul celor două nopţi, Draupnir,
Cel care zămisleşte nouă inele,
Iar acestea, altele nouă, şi tot aşa la nesfârşit.
Cu anii fost-am părăsit
De celelalte culori încântătoare.
Nu mi-au rămas decât
Tremurătoarea lumină, umbra deasă,
Şi aurul de la-nceput.
Voi, asfinţituri! Voi, tigri! Voi, fulgerări
Ale mitului şi ale epocii!
Văd un aur mult mai preţios, părul tău,
Pe care-l jinduiesc aceste mâini.

)

Coşmarul

C-un rege din vechime vis spăimos.
De fier îi e coroana. Ochiul crunt.
Astfel de chipuri astăzi nu mai sunt.
L-ascultă spada, câine credincios.
E din Northumbria? Norveg e oare?
Pe pieptu-i larg, roşcata, deasa barbă.
E nalt şi mut. Privirea lui e oarbă.
Mă înfioară sumbra lui răcoare.
Din ce oglindă stinsă, din ce navă
A mărilor ce-au fost a lui ispravă
De arme s-a ivit hirsut bărbat,
Ce mă cufundă-n ev întunecat?
Sunt visul lui. Sunt aspru judecat.
Se crapă-acum de ziuă. N-a plecat.


Despărţire

Între iubita mea şi mine se vor ridica
trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
iar marea va fi o taină între noi.
Nu vor mai fi decât amintiri.
O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,
nopţi pline de speranţa de a te privi,
câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
pe care-l prind cu privirea şi îl pierd...
Definitivă ca marmura,
absenţa ta va întrista alte înserări.




Impasul

Te-nşeli de crezi că fi-vei izbăvit
De ce-au scris scris cei pe care îi implori.
Nu eşti ceilalţi şi-acum te trec fiori
În centrul labirintului urzit
De paşii tăi. Iisus cel răstignit
Pe lemnul crucii nu te mântuieşte,
Şi nici Siddharta, care îşi primeşte
Într-o grădină moartea,-n asfinţit.
Tot pulbere e şi cuvântul scris
De mâna ta ori verbul pronunţat
De gura ta. E neînduplecat
Destinul tău de beznă şi abis.
Substanţa ta e timpul. N-ai scăpare,
Prins în şirag de clipe solitare.





Nu eşti ceilalţi

Scăpare n-ai în ce-au lăsat în scris
Acei pe care spaima ta-i imploră.
Nu eşti ceilalţi. Te vezi în astă oră
În centrul gol de labirint închis
De paşii tăi. Nici fi-vei izbăvit
De chinul lui Socrate, de Iisus
Ori de Siddhartha ce-a murit răpus
Într-o grădină, către asfinţit.
Tot pulbere e şi cuvîntul scris
De mâna ta, şi vorba îngânată
De gura ta. E crudă-a ta ursită.
Iar noaptea Domnului e nesfârşită.
Tu plămădit ai fost din timp. Eşti vis.
Eşti fiecare clipă-nsingurată.

Pentru coiot

Din veac, pustiu întins îl străbătură,
Călcând tiptil nisipul, paşii tăi
Nenumăraţi. Lung urlet sună-n văi
De sur şacal şi hienă nesătulă.
Din veac? Nu mint? Pe tine, lup, furtivă
Substanţă, timpul nu te-atinge. Iată:
A ta-i trăirea pură, necrispată.
A mea - stângacea viaţă succesivă.
Ai fost lătrat aproape-nchipuit
În Arizona, nisipos hotar,
Sălaşul tău, de unde ţi-ai pornit
Sfâşietor lătratul solitar.
Simbol al unei nopţi ce-a fost a mea,
Ăst cânt de jale e oglinda ta.



Pierdută viaţă

Viaţa-mi unde-i, ce putea să fie
dar n-a mai fost? Cea mai plină, norocoasă
ori cea mai sumbră groază, ce ma-pasă,
că spada n-am încins cu vitejie,
nici scutul n-am ţinut? Şi unde-i marea
şi ancora de viking ne-nfricat?
Strămoş persan avut-am? Dar uitat
destin de-a fi tot eu? Dar întâmplarea
de-a fi orbit? Dar cerul înstelat
ce-ncredinţează, trudnică şi mută,
precum literatura ne-a-nvăţat,
o nouă zi plugarului. Tăcută,
mă aştepta iubita-n asfinţit
Oare-aştepta-va până la sfârşit?

Stirpea Borges

Nimic ori prea puţin despre străbunii
Din stirpea Borges ştiu: vagi lusitani
Ce-n carnea mea lăsat-au peste ani
Oprelişti şi-obiceiuri. Parcă bunii
Nicicând n-ar fi trăit. Şi mi se pare
Străini complet că sunt de-a artei moarte.
Imperceptabil, fac cu toţii parte
Din timp, şi din pământ, şi din uitare.
Aşa-i mai bine. Împlinit destin.
Sunt neam de lusitani. Viteji ajunşi
Pe mările Orientului străin,
Apoi pe mări de-aprins nisip pătrunşi.
Sunt regele ce-n misticul pustiu
S-a rătăcit, jurând că-i încă viu.











Jorge Luis Borges

romancier, eseist, critic şi poet argentinian
Evenimente biografice
• 1899 - s-a născut (Buenos Aires, Argentina)
• 1986 - a murit (Geneva, Elveţia)
Cărţi: Poezie

Poezii (Jorge Luis Borges)

PIETA

PIETA

A venit din nou Ingerul

De data aceasta mi-a pus în braţe

Trupul de marmură rece al Fiului Meu

Fiul lui Dumnezeu născut dintr-o vergură.

Sunt tristă neconsolată şi singură;

Cea mai singură fiinţă creată vreodată

De Dumnezeu aleasă anume dintre femei

Vestită de înger să-l nasc pe Fiul Omului;

Iar prin sufletul meu acum trece

Sabie cum proorocise la templu înţeleptul

Simeon cel bătrân de ani ca să descopere

Gândurile din multe inimi; marmura este albă

Şi rece strunjită de înger ori mângâiată de mîinile lui

Pentru ca moartea să fie abia cât o părere

Să treacă de la noi să nu se vadă atroce;

În curând trupul va fi pus de Iosif într-un mormânt

Uns de Nicodim cu smirnă şi cu aloe ca la o sută

De litre până poimâine când va învia

Şi tuturor ne va spune: „Bucuraţi-vă!”

Şi ne vom bucura cu toţii vii şi morţii

De acum şi până-n veac sau şi mai mult

Până ce va fi subt cerul nou un nou pământ...

ION MURGEANU

RUGACIUNE DUPA RUGACIUNE

DOAMNE MULT AŞ VREA

Doammne mult aş vrea să-ţi fiu dat şi eu Ţie

Să fac parte dintre cei aleşi culeşi din spini

Sau de pe coclauri de prin  sate şi obcini

Doamne mult aş vrea jertfă să-Ţi fiu

Şi cenuşă dacă alta nu se poate

Rugăciunii Tale să-i  fiu şi parte.

Doamne mult aş vrea dacă s-ar putea

Mult m-ai mângîia vindecându-mă

Dacă s-ar putea...

Io(a)n Murgeanu

SYLVIA PLATH: POETICA MAXIMA

Sylvia Plath este o mare poetă americană.




Din cîte ştiu, nu există un volum întreg în limba română cu poemele Sylviei Plath, ci doar traduceri răzleţe prin diverse antologii. Acum vreo două luni, editura ART m-a solicitat să traduc în română volumul Ariel al S. Plath. Am tradus deja cîteva poeme – unul dintre cele mai tulburătoare şi mai frumoase este Lady Lazarus, poem în care S. Plath povesteşte despre experienţa tentativelor de suicid.





LADY LAZARUS

Am făcut-o din nou.
Un an la fiecare zece
Îl duc la capăt –

Un fel de miracol umblător, pielea mea
Strălucitoare ca un abajur nazist,
Piciorul meu drept

Un prespapier,
Chipul meu lipsit de însuşiri, pînză fină
de evreu.

Decojeşte-mi faţa de masă
O, inamic al meu.
Te înspăimînt? –

Nasul, orbitele ochilor, toţi dinţii?
Acra respiraţie
se va evapora într-o zi.

Curînd, în curînd carnea
Cripta mormîntului se va simţi
acasă peste mine

Şi eu o femeie surîzătoare.
Am doar treizeci de ani.
Şi precum pisica nouă vieţi am de murit.

Acesta este Numărul Trei
Ce mizerie
Să distrugi fiecare deceniu.

Un milion de fire.
Mulţimea ronţăind alune
dîndu-şi coate să le vadă

Dezvelindu-mi mîna şi piciorul –
Marele striptease
Domnilor, doamnelor

Acestea sînt mîinile mele
Genunchii mei
Aş putea fi piele şi os,

Fără doar şi poate, eu sînt aceeaşi, femeie identică.
Prima oară cînd s-a întîmplat aveam zece ani.
A fost un accident.

A doua oară am vrut
să dureze pînă dincolo şi să nu mă mai întorc.
Mă răsuceam închisă-n mine

Ca o scoică de mare.
Ei trebuiau să strige şi să strige
Şi să culeagă viermii de pe mine ca pe nişte perle lipicioase.

A muri
Este o artă, ca orice altceva.
Eu o fac excepţional de bine.

O fac de simţi iadul în tine.
O fac de simţi că e adevărat.
Bănuiesc că ai putea spune că am un motiv.

Este destul de simplu să o faci într-o încăpere.
Este destul de simplu să o faci şi să rămîi acolo.
Este teatrală

Revenirea în plină zi
în acelaşi loc, la acelaşi chip, la acelaşi strigăt
sălbatic şi amuzat:

„Un miracol!“
Care mă doboară.
Există un preţ

Pentru a-mi privi cicatricele, există un preţ
Pentru a-mi asculta inima –
Merge, într-adevăr.

Şi există un preţ, un preţ considerabil,
Pentru un cuvînt sau o atingere
Sau pentr-un strop de sînge

Sau pentr-un fir de păr sau pentru hainele mele.
Aşa, aşa, Herr Doctor.
Aşa, Herr Inamic.

Eu sînt opera voastră,
Eu sînt averea voastră,
Fetiţa de aur pur

Ce se topeşte într-un ţipăt.
Mă răsucesc, mă pîrjolesc.
Nu vă gîndiţi că vă subestimez marea îngrijorare.

Cenuşă, cenuşă –
Tu scormoneşti şi tulburi.
Carne, os, nu e nimic aici –

Un calup de săpun,
Un inel de cununie,
O plombă de aur.

Herr Dumnezeu, Herr Lucifer
Păzea
Păzea.

Dincolo de cenuşă
Cu părul meu roşu eu mă ridic la cer
Şi înghit bărbaţi ca pe eter.

(traducere de Iulian Tănase, copyright rezervat)
Posted by Iulian Tănase at 9/07/2009 01:02:00 PM
Labels: Lady Lazarus, Sylvia Plath

BULEVARDUL NICHITA STANESCU

BULEVARDUL NICHITA STANESCU

Ascult de obicei pe Radio Cultural la ora prânyului o emisiune intitulata pur si simplu „Vorba decultura”, Un dialog al unui moderator Radio cu tot atatia invitati care mai de care mai interesanti iar unii chiar sclipitori. Cum a fost saptamana aceasta care la mijloc a avut şi Sărbătoarea Înălţărtii Domnului, actriţa şi poeta Ioana Craciunecu, sosită  recent de la Paris unde postdecembrist viază- via Bulbucata, o localitate rurală am înţeles la vreo 30 de km. De Bucureşti unde şi-a făcut rost încă din „odiosul regim” de o reşedinţă de vară unde îşi du8cea şi prietenii unde îl luase cândva acolo şi pe Nichita Stănescu aflat într-o formă maximă (dar când nu era geniklul poet în formă maximă?) Geniul poeyiei lui fiind 90 la sută inteligenţă şi restul de sută la sută talent cu carul. Cu acea ocayie Nichita ar fi spus ceastă năstruşnicie atât de nichitastănesciasnă: Când voi fi eu Bulevardul Nichita Stănescu iar voi câte o stradă caresă dea în bulevaRD. Şi eu ce voi fi? A întrebat Ioana. Tu ai să fii o cofetărie...Ha ha ha! Iar mie nici nu-mi plac dulciurile...Atât de tare l-am recunoscut pe dragul de Nichita în acest calambur încât mi s-a făcut dor de el şi un râs tonic „m-a pleznit” cum ar fi spus el...L-am evocat şi eu pe Nichita şi nu s-a putut poet fiind să nu am şi eu amintirile mele cu el...Eu însă nu am dat grămadă peste el ci am ăsat voia Domnului când a vrut el să ne adune si sa ne imprieteneasca la modul sublim.

Această ţară de vis

de Nichita Stănescu

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

Link de aici

Web

·  A avea un prieten este mai vital decat a avea un inger. – Nichita Stanescu

·  Prietenii mei nu sunt multi, dar sunt nenumarati. – Nichita Stanescu

 

SIRFA şi Securitatea
de Miron Manega

Pe uşa lui Nichita era lipit: “Dacă mă iubiţi, lăsaţi-mă să lucrez”. Alăturat se afla: “Aprobat SIRFA”.
Societatea Internaţională a Ridicării Femeii prin Artă (SIRFA) este mai mult o legen­dă decît a fost vreodată reali­tate. O legendă care a dat de lucru Securităţii. Era, de fapt, un fel de joacă organizată a unor adulţi artişti, o strategie de a înnobila votca şi de a da un sens metafizic elucubraţiilor boeme. A fost ideea pictorului Mihai Bandac, îmbrăţişată ­unanim de fluctuanta comunitate.
O GLUMĂ. Preşedinte de onoare şi “lider principal” al grupului SIRFA a fost Nichita Stănescu. SIRFA era organizată pe secţii cu denumiri care mai de care mai suprarealist-ţicnite: Trafic de influenţă, Şantaje, Pleonasm, Animozităţi de toamnă etc. Pictorul Mihai Bandac a definit SIRFA ca fiind “o invenţie, o me­ta­­foră sublimă. N-a fost nimic de fapt, a fost un joc de cuvinte, o societate filantropică, «interna­ţio­nală», bineînţeles, «în vederea renaşterii frumosului prin art㻓. Plasticianul Mircia Dumitrescu o cataloghează mai detaşat: “A fost o glumă la băutură. Puteam să-i spunem foarte bine SBDS – Societatea Băutorilor de Dimineaţa pînă Seara. La început se punea problema emanci­pă­rii virginelor prin artă. S-a renunţat la acest criteriu, ca să nu rămînă ideea fără obiect. Virgine erau prea puţine... Eu n-am fost cînd a pornit toată treaba, prin 1979. Iar Securitatea a intrat pe fir prin ’80-’81”.
COLONELUL. Contextul în care îşi desfăşura SIRFA activitatea era cît se poate de restrictiv, pentru că “ochiul şi timpanul” ve­gheau necontenit. “În casa lui Nichita veneau tot felul de oameni – povesteşte Mircia Du­mi­tres­cu – , de la miniştri pînă la oameni de rînd. Odată, urma să vină un colonel de securitate. Toţi prietenii lui Nichita au intrat brusc în panică şi au încercat să-l atenţioneze pe poet de gra­vitatea faptului. «Ter­mi­naţi cu prostiile! – le-a spus el. Mai bine să am un colonel în casă decît un informator. Nu vă daţi seama? Informatorul nu ştii ce pîrăşte, pe cînd ăsta aude cu urechile lui şi nu mai crede tot ce-i spune informatorul». Avea dreptate şi ne-a liniştit pe toţi”.
Tudor Octavian are şi el amintiri despre SIRFA: “Am fost invitat să fac parte din această organizaţie, dar, pentru că eu nu beam, n-am făcut faţă şi m-am retras. La această societate baza era votca. A fost, de fapt, o glumă a lui Mihai Bandac, ca să dea blazon întîlnirilor dintre artişti. Securitatea a luat în serios toată această pseudomişcare şi şi-a dat singură de lucru. Întîlnirile aveau loc fie la Mihai Bandac, fie la Ţumpi Rădulescu, fie la vreun atelier al Uniunii Artiştilor Plastici. De fapt, SIRFA nici n-a existat. A fost o realitate virtuală creată de Securitate, din prostie şi comoditate”.
Grupul s-a constituit în 1979, dar a intrat în vizorul Securităţii în 1981, cazul fiind încredinţat generalului Aron Bordea şi colonelului Gheorghe Dănescu. Făceau parte din SIRFA, conform unui raport de informator din 1982, următorii: Mihai Bandac, Ruxandra Garofeanu, Octavian Stoica, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mariana Pîcă, Mihai Cîrciog, Dan Claudiu Tănăsescu şi Iulian Neacşu. Numărul “sirfioţilor” a fost însă mult mai mare. Printre ei se numărau şi Ion Caramitru, Mircia Dumitrescu, Gheorghe Pituţ, Mircea Micu, Mihai Ungheanu, Dumitru Fărcaş etc.
Concluzia rapoartelor a fost următoarea: “SIRFA nu are implicaţii politice... Un anturaj decadent, caracterizat prin imoralitate şi promiscuitate, care oferă prilejuri pentru comentarii politice necorespunzătoare”.

NOTA BENE: În legătură cu SIRFA vreau să adaug că am luat cunoştinţă de bizara alcătuire în atelierul lui Bandac, când acesta mai era încă în Drumul Taberei sau Militari, oricum într-un bloc la dracul în praznic. Mihai Bandac, pe care  abia îl cunoscusem, fiind în faza când frecventam mai mult pictoruii şi atelierel lor decât scriitorii şi crâşmele literare, avea un foarte pronunţat simţ al umorului şi o “băşcălie” specifică, dar deloc “miticistă”, el fiind, moldovean basarabean sau buciovinean, cum  aveam să aflu,  dintr-o întâmplare la fel de bizară, într-o călătorie pe tren, absolut întâmplătoare, cu mama lui, care tot drumul l-a înjurat şi “blestemat”. Nu cred că am avut curajul să-i destăinui enormul “amănunt”, dar încetul cu încetul vizitele la atelierul lui s-au rărit, deşi mi se pare că am fost şi la noul lui atelier de pe Eforie...Apropos de SIRFA; îmi aduc aminte una din farsele făcute de Bandac unui coleg mult mai tânăr şi destul de prostuţ, observ, dacă se lăsa dus de nas în aşa hal; când a auzit la uşă soneria Bandac ne-a spus tuturor să ne aşezăm în cerc şi să stingem lumina; el a ieşit şi i-a spus junelui să se dezbrace “dar de tot”, pentru că înăuntru era “una” la fel, în plus şi “gata încălzită; băiatul intră în costumul lui Adam, mai caraghios fiind că îşi păstrase cravata la gât, şi pe acest fond “regizorul Bandac” porunci: “Lumina!” Vă daţi seama...Una din activităţile “practice” ale SIRFEI, dar am ascultat ulterior şi nişte înregistrări “fierbinţi” cu Bandac, pe care şi le punea în ateliertul lui pictorul Cioartă, la Zapan, în speranţa că va afla infidelităţile soşiei sale, călugărită până la urmă (am afklat); era de tot hayul să-l auzi pe pictorul Bandac de pe acele casete,  “emancipând prin artă coconetul”, fără a desluşi vreo identitate totuşi, căci în situaţia respectivă toate “fetele” respiră  ori se “exteriorizează”cam la fel..Chiar Ilie C. Se lăsă păgubaş până la urmă şi re4unţă la activităţile lui detectivistice de gelos cronic.

Nichita nu devenise pe-atunci “preşedintele de onoare” al SIRFEI ...şi aşa cum am spus şi cu alte prilejuri, am fost dintre prietenii care nu i-au spart uşa, căci îl admiram sincer, iar când ne întâlneam schimbam totdeauna câteva fraze deloc convienţionale... până la acele întâlniri de basm şi de legendă, pe care le-am tot povestit şi prin unele reviste, dar mai ales în cartea de ”dialoguri epistolare” cu Ion Lazu: “HIMERA LITERATURII”. Unde am mai povestit şi strania premoniţie din noaptea în care poetul murea, iar eu scriind un poem cu aces titlu: O METODĂ A VIULUI, la un mioment dat am scăpat condeiul din mână. Acum, citind mi jos, cum l-a rugat Nichita pe preotul care oficiase căsătoria de la Turnu-Severin să msi spună odată rugăciunea TATĂL NOSTRU “numai pentru el”, lucrurile devin şi mai clare: îngerul care veghea lângă dânsul îi şi dăduse vestea: sunt atâtea moduri de a ne fi anunţată chemarea la Domnul, iar Nichita nu era un osrecare ins trăitor pe pământ. Amănuntul mirific cu TATĂL NOSTRU rostit de preot la cererea poetului “numai pentru el” este încă o filă de biografie a unui poet născut iar nu făcut, şi-al unui ales de cuvinte să slujească CUV ÂN TULUI REVELAT: Fii binecuvântat, Nichita, oriunde te-ai afla; uneoeri mai vii în visele mele şi cât mă bucur...(ION MURGEANU)

 

Nichita a murit cu zile – declara pictorul Mihai Bandac în 1989.

Cînd încerci să afli ade­vă­ruri pe ca­re unii le as­cund, uneori descoperi lucruri pe care ai fi preferat să nu le afli. În cazul lui Ni­chita se poate spune că, din păcate, pe el l-au omorît prie­tenii. Nu din voinţă, ci din neglijenţă, egoism sau ires­ponsabilitate. Există, evident, prezumţia fatalistă că aşa trebuia să se întîmple. Probabil e adevărat, dar asta nu exclude responsabilitatea personală a făptuitorului moral. Cu atît mai mult cu cît nimeni nu şi-a ­recunoscut pînă acum vreo vină. S-a pus totul pe seama destinului.
TATĂL NOSTRU. În vara lui ’83, Alexandru Condeescu s-a căsătorit cu Ofelia Rotaru. Cununia civilă a avut loc în Bucureşti. Nichita Stănescu le-a fost naş, aşa cum le promisese. Proaspăt căsătoriţii au hotărît să mai facă însă o nuntă la Drobeta Tr. Seve­rin, de unde era mireasa. Nichita nu mai voia să meargă. Era obosit şi bolnav. Cu greu, s-a lăsat convins...
Cununia religioasă a fost oficiată la Severin de protopopul Crăciun Pufan. După ce s-a terminat slujba, Nichita s-a apropiat de preot şi l-a rugat: “Părinte, mai spune o dată, te rog, Tatăl Nostru. Doar pentru mine”. Tulburat, părintele Pufan i-a respectat dorinţa.
FRIG. A urmat nunta, care a avut loc în sala îngheţată a unei case de cultură. S-a dat şi darul, care a fost conform aşteptărilor, căci prezenţa naşului ridicase mulţumitor cota. La un moment dat, lui Nichita i s-a făcut frig. A mers pînă în casa preotului, să se mai încălzească. A revenit, dar pe la miezul nopţii şi-a dat seama că nu mai rezistă. “În timpul nunţii, am plecat la preot acasă pentru a vedea nişte cărţi – povesteşte Dora. Nichita s-a simţit foarte bine, i-a dedicat preotului poeme. Era o atmosferă caldă. La nuntă nu am mai stat mult. Începuse dansul, le-am lăsat tinerilor dreptul de a se distra, să se fure mireasa... Am mers acasă şi am dormit. A doua zi dimineaţa am luat masa cu mirii şi am hotărît plecarea. În tren, Nichita nu s-a mai simţit bine”...
NU TREBUIA. Scriitorul Victor Rusu, directorul Bibliotecii Judeţene Me­he­dinţi, o consideră pe Ofelia autorul moral al morţii lui Nichita. Au fost şi alţii, mulţi, care afirmă (dar numai confidenţial!) acelaşi lucru. Iar pictorul Mihai Bandac, în “Nichita Stă­nescu, atît cît mai ştim noi” (1989), declara: “Nichita nu trebuia să facă acel drum din 8, 9, 10, 11 decembrie 1983. Se simţea epuizat şi, fiind răcit, era îngrijorat. Nunta aia cu dar se putea ţine şi fără el, mai ales că era în reluarea sătească, după ediţia orăşenească. Afirm şi cu această ocazie, şi o să afirm mereu, de cîte ori o să pot, că Nichita a murit cu zile”.

Jurnalul National / 26/05/2008

NICGITA STĂNESCU a fost să fie depus la Biserica noastra Sf. Silvestru şi cum relaez în “Himera literaturii” nu am fost străin de momentul aducerii trupului neînsufleţit la biserică...Restul e tăcere sau chiar s-ar cuveni să fie TĂCERE.

G. TOPARCEANU: O SUMA DE PARADOXURI

Balada chiriaşului grăbit

de George Toparceanu

Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!

Eu nu ştiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mişcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereţii, —
Eu sunt chiriaş trecător:
În scurtul popas al vieţii
Vreau multe schimbări de decor.

Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Şi ziua şi noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastră,
Oraşul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă...
Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moş, un actor şi-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj —
O damă cu vizite multe
Şi-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc şi cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Şi-abia am ajuns pân-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.

Ţin minte şi-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var...
În faţă sta coana Irina
Şi-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colţ luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă naltă
Şi flori zâmbitoare-n cerdac...
Pe-atunci înflorea liliacul
Şi noaptea cădea parfumată
Umplând de miresme cerdacul, —
Şi-avea arhivarul o fată...
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, aşteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, părea că visez...
Şi iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.

Străine privelişti fugare!
Voi nu ştiţi că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort...

Şi-am stat la un unchi, pe Romană,
Ţiu minte... dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puţin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poştală);
Pe strada Unirii la Şbeck;
Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort, —
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa — o goană,
Şi astfel durerile trec...

Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!
Balade vesele şi triste (1920), de George Topîrceanu
Rapsodii de primăvară - Cântec - Balada morţii - Balada călătorului - Balada popii din Rudeni - Balada munţilor - Pastel - Rapsodii de vară - Broaştele - Acceleratul - Sfârşit de vară - Rapsodii de toamnă - Balada unui greier mic - Catrene - Manon şi Des Grieux - Balada chiriaşului grăbit - Noapte de mai - Noapte de iarnă - Singuri - În drum - Noapte de toamnă - Romanţă - Păinjiniş -

G. Topârceanu: o sumă de paradoxuri


Mulţi dintre poeţii postbelici „rezistenîi”, din comunism, l-au savurat pe G. Topârceanu, ca pe o partitură de iniţiere. Nichita Stănescu îşi exprima deschis admiraţia faţă de poetul „Baladelor vesele şi triste”, fiind preferatul său în ordinea vârstelor formatoare. Noi toţi ne-am îngânat estetic vorbind de vesela şi trista inspiraţie topârceniană, respirând dintr-o obiectivare atât de familiară la o anume etate literară. Poezii ca Acceleratul, Cioara, Balada unui chiriaş grăbit, Balada popii din Rudeni, Balada unui greier mic, Rapsodiile de primăvară, vară, toamnă, au câştigat „grăbite” locul unu la concursul cu noi înşine de…recitatori. În primul rând printr-o memorare rapidă. Apoi Parodiile originale, un gen care ne aducea aproape nume (încă) interzise. Şi savoarea unei „recitiri” pe dungă de mai târziu!Versificaţia lejeră, foarte corectă, inteligenţa comodă, însă amăgitor comună, erau puncte câştigate de cel mai iubit poet de la vârsta adolescenţelor noastre, în mod fatal provinciale, chiar când, unii, şi le-au petrecut în Capitală. Un adolescent perpetuu şi un „şmecher” ne părea însuşi poetul, simpatic şi aiurea, prin cunoaşterea vieţii de la sursă, prăbuşirea clipei, din unghiul de vedere al „chiriaşului grăbit”, un nestatornic atipic, care nu-şi găseşte locul nicăieri; el ne sufla din spate un gen de metafizică ce se insinua dintr-un viitor încă tulbure. Dar nu era prea trist acest „artist” totuşi? Când am înţeles că da, sau foarte da chiar, deja sărisem peste Topârceanu, la poeţii gravi şi grei, şi cu adevărat, unii, metafizici. Pe Topârceanu l-au influenţat, la vremea lui, şi Macedonski şi Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, dar şi Eminescu însuşi! Unul din primele paradoxuri, biografice mai întâi, ale acestui ciudat poet, a fost că lui i s-a dat a să trăiască, să se dezvolte intelectual şi să scrie în acelaşi timp cu generaţia corifeilor literaturii noastre moderne. Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu.
George Topârceanu s-a născut la 20 martie 1886 la Aziul Elerna Doamna din Bucureşti , fiind al doilea copil al lui Ion şi al Paraschivei Topârceanu, dintr-o a doua căsătorie totuşi, a mamei sale. Rădăcinile părinţilor erau ardeleneşti, din părţile Sibiului, ceea ce naşte noi mirări în legătură cu umorul „lejer” al poetului şi circumscrie, clar, un alt paradox. În poezia lui nu vom găsi nimic ardelenesc, pe linia ardelenescului consacrat, vrem a zice, doinirea mesanică, opresiunea, optimismul coşbucian, vitalitatea poetului „Baladelor şi idilelor” capătă, iarăşi o replică psaradoxală la George Topârceanu în „Balade vesele şi triste”. Ca inspiraţie şi chiar ca rostire, de mare „viteză”, Topârceanu ia viaţa din cu totul alte unghiuri: e în subtext şi miticismul valah caragielean, tratat totuşi cu o ironie intelectuală, parodică, sau adaptată vodevilului de stradă şi mai puţin cancanului de berărie şi de cabaret!
Copil fiind va peregrina cu părinţii prin părţile de ţară ale fiecăruia, Vălenii de Argeş şi Nămăieştii de Muscel, , Horezu de Vâlcea, şi mereu, şi din nou la Bucureşti, unde va şi urma cursurile liceale la „Matei Basarab şi la „Sf.Sava” ( 1889- 1901). Debutează în anul 1905 la revista populară „Duminica” , semnând G. Top, iar în anii următori va fi prezent şi în alte publicaţii, „Realitatea ilustrată”, „Revista noastră”, „Tribuna” din Arad, şi altele. Se va înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Bucureşti, pe care o va abandona „grăbit”, încercând şi la Drept, căruia nu-i va fi statornic mai mult. Viaţa îl va pune în mişcare , din toate părţile, pe grila „chiriaşului grăbit”, pe care îl va şi inventa, mai târziu, cu tot hazul lui trist.
Căci mai departe va fi institutor, suplinitor, mic slujbaş, funcţionar la Casa Bisericii, medii ce se vor regăsi în poezia lui „obiectivă” şi poate chiar de aceea prea puţin „lirică” după schemele consacrate. După satisfacerea stagiului militar ( 1907-1909) o vreme va rămâne şomer. Va încerca noi colaborări literare, şi în drumul căutărilor sale se va opri la reviste ca: „Sermănătorul”, „Ramuri” , sau chiar „Neamul românesc literar”. O mare lovitură de destin însă sublniază un nou paradox al vieţii sale, prin întâlnirea sa cu „Viaţa Românească” de la Iaşi, 1909-1910, unde îl va cunoaşte pe G. Ibrăileanu, ce-l va şi „înfia” pe loc. De aici înainte, un însemnat număr din baladele sale vesele şi triste, şi din parodiile originale, vor apărea în vestita revistă ieşeană, iar poetul va conta şi el ca făcând parte din cercul „Vieţii Româneşti”, alături , mai întâi, de Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, dar şi de viitoarea poetă Otilia Cazimir, la început domişorica Alexandra Gavrilescu, incercând cu aceasta din urmă o relaţie de mai lungă durată, şi cu repercursiuni „magice” pentru ambii poeţi.
Duioşii moldave şi ironii valahe abia devoalate dintr-un sarcasm muntenesc, de suprafaţă totuşi. George Topârceanu, cum.necum, va deveni unul din stâlpii „Vieţii Româneşti”, revista cu cei mai mulţi clasici la activ, din vremea când la porţile literaturii române, abia bubuia, de departe, modernismul lovinescian, dinspre Bucureştii natali ai lui Topârceanu. „Cum am devenit ieşan” este, din nou, unul paradoxurile topârceniene, sau chiar cel mai de sbstanţă. Ajutor de secretar de redacţie, şi, în curând, secretar de redacţie, la revista care îl avea ca mentor pe criticul „specificului naţional” , Garabet Ibrăileanu, atipicul poet, de „veselie cronică” ,în versuri subminate de melancolii secrete, totuşi, va lărgi cercul colaboratorilor vestitei publicaţii, cu oameni noi, Al. A,. Philipide, Demostene Botez, Al. O. Terodoreanu, zis şi Păstorel, care-n comicării, acesta din urmă, îl va şi întrece. G. Topârceanu de la „Viaţa Românească” se va radicaliza tot , în schimb, fijndstatornic orientării marii şcoli literare, e data aceasta, polemizând în paginile reviste, atât cu semănătorismul lui N.iorga, dar şi cu sincronismul lui Eugen Lovinescu.
Biografia lui vaacumula noi date, prin mobilizarea militară ce survine la un moment dat, şi participarea la războiul balcanic din 1913 ( campania din Bulgaria, când va şi cădea prizonier) şi apoi, în primul război mondial, 1916, particpând la luptele de la Turtucaia. Pe lângă volumele de poezii, tot mai notorii, „Balade vesele”, „Parodii originale” din 1916, vor apărea şi altele, „Migdale amare”, 1928, şi tot atunci, „Balade vesele şi triste” , dar şi un „Jurnal din campania din Bulgaria”, „Amintiri din luptele e la Turtucaia”, căci încercarea de roman, „Minunile Sfântului Sisoe” va rămânea neterminată. Devin din ce în ce mai gustate conferinţele sale publice din Iaşi, „Cum am devenit moldovean”, „Cum am devenit ieşean”, sau conferinţa exclusiv umoristică „Bacilul lu Koch”. Simpatizat de publicul oraşului adoptiv, iubit la Viaţa Românească” , G. Topârceanu va fi aspru contestat, în epocă, de Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, sau Bogdan Duică. Tudor Arghezi, în schimb, îi va deshide „Bilete de papagal” , în care va semna poezii, alături de Arghezi însuşi, Blaga şi Bacovia, Ion Barbu, într-un vădit contratimp de inspiraţie!
Moartea îl va prinde şi ea tot „grăbită”, la una din cotiturile virţii sale, 7 mai 1937. Una cu alta trăise 51 de ani. Eugen Lovinescu va citi în poezia lui George Topârceanu „ un fenomen „ de degradare momentană a poeziei”, însă la „Viaţa Românească”, Mihai Ralea va scrie, despre colegul său de redacţie, în cei mai elogioşi termeni: „Perfecţiunea estetică a poeziei sale izvorăşte din atitudinea lucidă, inteligentă, în faţa lumii. El ştie că pornirile instinctive ca şi sentimentalitatea dezlănţuită sunt aspecte urâte ale vieţii. Simţul său critic spune că a prezenta o emoţie fără haina decentă care trebuie s-o îmbrace înseamnă a fi ori grosier, ori ridicol.”
În seria de paradoxulri, din care-l putem recompune, G. Topârceanu se recomandă prismatic, am putea spune: sămânţa lui ardelenească se dezvoltă din solul muntenesc; bucureştean fiind prin naştere şi începuturile literare, va fi cunoscut şi recunoscut ca scriitor şi cetăţean mai ales în Iaşi; în fine, „Neînţelegera în privinţa lui Topârceanu vine…de aici: El nu-i niciodată aşa de liric încât să fie mare, niciodată atât de facil încât să nu fie poet.” ( G. Cîlinescu, Istoria literaturii…)
Reiese din acestea că Topârceanu este un poet minor? ! Numai atunci când unul din urmaşii săi „parodişti”, oltean transplantat la Iaşi, iniţial, şi acela, Marin Sorescu, trebuia atacat de undeva, şi comparat, deci, cu unul bănuit a fi „mai mic” decât el, antitoprcieniştii au putut jubila. Dar Marin Sorescu rămâne, până la urmă, un mare şi original poet , ca de altfel Topârceanu însuşi.. Paradoxukl tuturor paradoaxelor, în ce-l priveşte pe acesta din urmă, intervine chiar în acest momdent, când recitită, la nici o sută de ani de când a fost scrisă, „vesela” poezie a lui George Topârceanu împrăştie după ea un ciudat halou postmodern…
Marii corifi ai „ Vieţii Româneşti” , clasici din viaşă, unii, nici nu şi-au dat seama că printre ei se ivise un „precursor” … care, sărind etapele, din cladicism peste modernismul neologistic şi artizanal, de la „Sburătorukl” lui E. Lovinescu, ateriza direct în viitorm în postmodernismul nenumit încă; unde se practică în veselie, în zilele noastre, şi farsa, şi unde survine cu adevărat „degradarea momentană a poeziei” ( E. Lovinescu). De data aceasta cu program. Citit pe-această nouă şi neprevăzută grilă, G. Topârceanu, deci: un postmodern avant la lettre.



ION MURGEANU

CANTECE LA ZIUA INALTARII DOMNULUI

Înălţarea Domnului este o mare sărbătoare creştină, care comemorează înălţarea la cer a lui Isus din Nazaret, la 40 de zile după Înviere.

Semnificaţie

Potrivit Faptelor Apostolilor (1, 1-11), Iisus, după Înviere, s-a arătat apostolilor timp de 40 de zile, după care s-a înălţat la cer, în prezenţa lor.
Semnificaţia Înălţării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cereşti a lui Christos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domneşte ca Rege. Învingând moartea, Christos a început un nou mod de viaţă alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit şi aleşilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (cf. Ef 2, 4-6).
Spiritualitatea Înălţării se întemeiază pe speranţă. Creştinii privesc la casa cerească ce-i aşteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domneşte Hristos.

Istoric

Înălţarea lui Iisus este amintită în Simbolul Apostolilor şi în Crezul niceeano-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, sărbătoarea se celebrează, atât în Răsărit, cât şi în Apus, la 40 de zile după Paşti (într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era comemorat la Rusalii.
În unele ţări din Europa occidentală, dacă Înălţarea nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.

 

Cantec de primavara

de St O Iosif

Infloresc gradinile,
Ceru-i.ca oglinda;
Prin livezi, albinele,
S-au pornit colinda...


Canta ciocarliile
Imn de veselie;
Fluturii cu miile
Joaca pe campie.


Joaca fete si baieti
Hora-n batatura.
Ah, de ce n-am zece vieti
Sa te cant, natura!

Ştefan Octavian Iosif – poet

(11 octombrie 1875, Braşov – 22 iunie 1913, Bucureşti)

OPERA

POEZII: Versuri, Patriarhale Poezii, Cântece, Din zile mari

TEATRU: Zorile
TRADUCERI din: Goethe, Lenau, Schiller, Heine
ÎN COLABORARE CU DIMITRIE ANGHEL: Caleidoscopul lui A. Mirea, Carmen Saeculare Cireşul lui Lucullus, Legenda funigeilor, Cometa, Portete

CÂNTECUL ÎNĂLŢĂRII

A şaptea săptămână

De la Armindeni

Înalţă-te Doamne

Şi ne cuprinde!

Ne dă nouă dar nou

Vlaga crdenţii,

Hristoase al Învierii

Şi-al Biruinţii!

Şi ne mai dă încă

Un pumn de lacrimi

Să ne putem spăla

Răutăţile  patimei!

Înalţă-te Doamne,

Cuprinde-ne!

Nu ne lăsa Celui Rău

Să ne vindem!

Clăteşte-ne ziua

De-a ei răutate

Duhul cel Sfânt

Facă-se zid de Cetate.

Armătură de faur

Până la ziua de-apoi

Cântând din cimpoi

Turmei tale de oi;

Cu vulturul şi cu taurul

Şi cu semnele toate

Scrise cu aurul

Scripturilor nepătate...

Înalţă-te Doamne,

Cuprinde-ne!

De Răul cel lacom

Spală-ne, vindecă-ne!

Ne dă nouă curat

Darul larimilor

Plânsul înrourat

Uciderea patimilor!

Dă-ne iar şi iar nouă

Duhul smerit al credinţii,

Hristoase al Păcii

Şi-al biruinţii!

ION MURGEANU

Joi, 13 Mai 2010