raport demografic

Daca am reduce populatia Pamantului la un satuc cu 100 oameni, pastrand proportiile reale, situatia ar arata astfel: 57 Asiatici 21 Europeni 14 Americani (din Nord si Sud) 8 Africani   52 femei 48 barbati   70 de alta rasa 30 albi   89 heterosexuali 11 homosexuali   6 persoane ar detine 59% din toata averea lumii si toti ar fi din USA 80 ar avea conditii proaste de viata 70 ar fi analfabeti 50 ar fi subnutriti 1 ar muri 2 s-ar naste 1 ar avea un computer 1 (unul singur) ar avea educatie superioara Daca te vei uita astfel la lumea noastra, vei vedea ce mare nevoie avem de solidaritate, intelegere, rabdare, si educatie. Gandeste-te la asta! Daca azi de dimineata te-ai trezit sanatos, esti mai fericit decat 1 milion de oameni care nu o sa mai apuce saptamana urmatoare.   Daca  ai supravietuit unui razboi, singuratatii dintr-o celula de inchisoare, agoniei torturii foametei, esti mai fericit decat 500 milioane de oameni din aceasta lume. Daca poti intra sa te rogi intr-o biserica/ moschee fara teama de fi inchis sau ucis, esti mai fericit decat 3 miliarde de oameni din lume.   Daca ai mancare in frigider, ai haine si incaltari, ai un pat si un acoperis, esti mai bogat decat 75% din oamenii acestei lumi.       Daca ai un cont in banca, bani in portofel si ceva monede in pusculita, te numeri printre cei 8% oameni din lume care o duc bine. Daca citesti acest text esti de doua ori mai norocos, deoarece:   1. cineva tocmai si-a amintit de tine 2. nu apartii celor 2 miliarde de oameni care nu pot citi. si... Ai un computer! Dupa cum spunea cineva intelept:   "- munceste ca si cum n-ai avea nevoie de bani, - iubeste ca si cum nu te-ar rani nimeni niciodata, - danseaza ca si cum nu te-ar vedea nimeni, - canta, ca si cum nu te-ar auzi nimeni, - traieste ca si cum Pamantul ar fi RAIUL." Trimite acest mesaj oamenilor pe care ii numesti prieteni. Daca nu il trimiti, nu o sa patesti nimic rau. Daca ai sa-l trimiti, cineva o sa zambeasca. :) < >

MICA ANTOLOGIE

EU SUNT FEMEIE

Eu sunt femeie, şi-nseamnă că-s actriţă.
Joc mii de roluri şi am si mii de feţe,
Eu sunt femie, sunt cea mai rea fiinţă
Aleg drumurile scurte si isteţe.

Eu sunt femeie, şi mint fară să vreau
Şi fac orice pentru a cuceri
Pot într-o clipă sufletul să-ţi iau
Eu sunt femeie, iubesc şi pot urî...

Eu sunt femeie, şi sunt ca şi pustiul
Pot să sufoc, şi pot să-ţi ard privirea,
Şi pot sa fiu şi apa, atunci când îţi e sete
Dar să nu mă bei, de vrei să simţi iubirea.

Eu sunt femie, mai pot şi ajuta
Pot să gasesc răspuns, când cineva mă-ntreabă,
Fiind femeie multe aş putea...
Dar sunt femeie, şi pot să fiu şi slabă...

Eu sunt femeie, şi multe ori bârfesc,
Şi câteodată mă prefac că-s tristă,
Cu aceleaşi chip al meu cel îngeresc
Sunt atât de multe ori şi egoistă.

Eu sunt femeie, sunt marea fericire
Pe care bărbaţii nu o preţuiesc
De-s dură sau sunt rea, toate-s din iubire
Şi din iubire pot să şi urăsc.

Puternică sunt azi, mâine răzbunătoare
Aşa că fugi de mine când sunt ca o scânteie,
Şi chiar de slabă sunt şi plâng fără-ncetare
Eu sunt şi voi rămâne tot femeie...

 

Ana Panovici

 

Vineri, 15 Iulie 2011, 15:34

8 iulie 2011/ELISABETA ISANOS 70

PROFIL PAUL VALERY

 

 

Paul Valéry

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Paul Valéry - Autoportret - din Cahiers

Paul Ambroise Valéry (*30 octombrie 1871, Sète - †20 iulie 1945 Paris) a fost un scriitor francez, autor de poeme şi eseuri, reprezentant al simbolismului tardiv în literatura franceză.

 

Date biografice

După absolvirea liceului, Valéry se înscrie în 1889 la facultatea de drept din Montpellier. În acest an publică primele sale versuri în stil simbolist în revista "Revue maritime de Marseille". În 1892 se stabileşte la Paris, unde frecventează cercul de poeţi grupaţi în jurul lui Stéphane Mallarmé, cunoaşte pe scriitorul André Gide şi se împrieteneşte cu pictorul Edgar Degas. Versurile simboliste scrise între 1889 şi 1898, pe linia creaţiilor lui Mallarmé şi Verlaine, vor fi publicate mai târziu sub titlul "Album de vers anciens" ("Album de versuri vechi", 1921). Începând din anul 1892, face în fiecare dimineaţă însemnări în caietele sale, care vor fi publicate după moartea sa în 29 de volume ("Cahiers", 1957-1961), cuprinzând reflecţii, eseuri, anecdote, aforisme şi desene, cu tematică foarte variată, de la modele fizico-matematice la comentarii asupra vieţii interioare, emoţiilor resimţite, proceselor de conştiinţă sau stărilor de vis.
În anii 1894-1900 lucrează ca redactor cultural în ministerul de război, apoi - până în 1922 - este secretar particular al lui Édouard Lebey, directorul agenţiei de informaţii "Havas". După Primul război mondial, Paul Valéry devine un fel de "poet oficial" al Franţei, din 1924 este preşedinte al "Pen Clubului" francez, în 1925 este ales membru al "Academiei Franceze", în 1936 este numit preşedinte al comisiei de cooperare culturală pentru expoziţia universală din Paris, din 1937 deţine catedra de poezie la Collège de France. În cursul celui de al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autorităţile de ocupaţie germane şi este îndepărtat din funcţia de administrator al centrului universitar din Nisa. Paul Valéry moare la 20 iulie 1945 în Paris.

 

Opera literară

În scrierile sale teoretice, Valéry porneşte de la ideea unei realităţi autonome a limbajului literar, se confruntă cu problema conştiinţei artistice şi îşi mărturiseşte îngrijorarea cu privire la perenitatea civilizaţiei, viitorul libertăţii spirituale şi retroacţiunea progresului asupra omului. Renumele său literar provine totuşi, în cea mai mare măsură, din opera sa poetică, în care - sub influenţa lui Stéphane Mallarmé - predomină măestria formală şi mai puţin sensul inspiraţiei artistice, folosind alegoria în exprimarea conflictului permanent dintre intelect şi simţământ. Valéry dezvoltă teoria semnificaţiei multiple a poeziei: "Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greşală - care ar contrazice esenţa poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenţii reale şi unice a autorului"

 

Opera poetică

• "La jeune parque", 1917
• "Album des vers anciens", 1920
• "Le cimetière marin", 1920
• "Charmes", 1922

 

Eseuri şi proză literară

• "Introduction à la méthode de Léonard de Vinci", 1895
• "La soirée avec monsieur Teste", 1896
• "Eupalinos ou l'architecte", 1923
• "L'âme et la dance", 1923
• "Variétés", 1924-1944
• "Regards sur le monde actuel", 1931
• "L'idée fixe", 1932
• "Mauvaises pensées et autres", [[194
• "Tel quel", 1941-1943

• "Cahiers", postum 1957-1961
•  

 

 

 

 

 

 

 

 

Paul Valery

 

Secretă odă

Spectaculoasă încheiere
A dansului, şi-erou de-acuma,
Uitând de luptă - ce plăcere! -
S-a-ntins, cu trup lucios ca spuma.

Nicicând o astfel de licoare
cu mirodenie de vise
Pe-o frunte-n stele de sudoare
Triumful nu-şi sărbătorise!

Dar în amurg, atins de facle,
Acest trup mare fără poze,
Ce-l dovedise pe Heracle,
Nu e decât un stog de roze!

Sub zariştea incandescentă
Dormi dar, cum doarme-nvingătorul,
Căci Hidra, ţie inerentă,
Spre infinit luase-şi zborul...

O, care Taur, care Ursă
Şi care rod al voiniciei,
Când vremea-i lipsă de resursă,
Impune inima - tăriei!

Suprem sfârşit, incandescenţă
Ce-n chip de monştri şi misteruri
Proclamă faptă în esenţă,
Ce ţine, falnică, de Ceruri!

Rodiile

Dure rodii-ntredeschise,
Boabelor exces cedând,
Suverane-s frunţi de gând
Ce se sparg de-atâtea vise.

Dacă sorii mii şi mii
Ce au fost ca să vă pască
V-au făcut să vă plesnească
Rubiniile chilii

Şi-aurul uscat al coajei
Sub imboldul dur al vrajei
Crapă-n geme roşii roi,

Luminoasa-vă făptură
Face vis închisă-n noi
Tainică arhitectură.

Pseudomoarta

Cu umilinţă tandră pe-al tău mormânt teribil,
Pe monumentul, Doamne, acesta insensibil,
Ce din risipă de-umbre, de dor şi de ispită
Alcătuieşte-ntreaga ta graţie-ostenită,
Eu mor, eu mor ca tine, mă prăbuşesc în hău,

Dar cum, răpus, mă nărui peste sepulcrul tău,
A cărui prizonieră cenuşă mă îmbie,
Această falsă moartă, în care viaţa-nvie,
Îşi redeschide ochii şi mă iluminează,
Mă muşcă şi mă smulge o nouă moartă, trează,
Mai scumpă decât viaţa. O, falsă veşnicie!

*traduceri de Paul Mihnea

uitare

Uitarea este binefacerea ce vrea să corupă istoria.

politeţe

Politeţea este indiferenţă organizată.

Cea mai bună cale pentru a-ţi îndeplini visele este să te trezeşti.

transcendenţă

Transcendenţa: Mijlocul prin care imposibilul grăbeşte realul.

Frumuseţea e un soi de răposată. Noul, intensul, straniul, într-un cuvânt, toate valorile de şoc i-au luat locul.

Artistul trebuie să ne arate că viaţa este frumoasă. Fără el ne-am îndoi de frumuseţea vieţii.

Dumnezeu a făcut totul din nimic. Dar nimicul răzbate.

Paul Valery în Grădina lui Epicur

"SOLEIL,,SOLEIL, FAUTE ECLATANT"

"Soleil, soleil, faute éclatante"
Paul Valéry, Ébauche d'un serpent:
"Soleil, soleil !...Faute éclatante !
Toi qui masques la mort, Soleil....
Tu gardes les cours de connaître
Que l'univers n'est qu'un défaut
Dans la pureté du Non-être.

 

Paul Valéry

 

Le cimetière marin

---

Ce toit tranquille, où marchent des colombes,
Entre les pins palpite, entre les tombes;
Midi le juste y compose de feux
La mer, la mer, toujours recommencée
O récompense après une pensée
Qu'un long regard sur le calme des dieux!
Quel pur travail de fins éclairs consume
Maint diamant d'imperceptible écume,
Et quelle paix semble se concevoir!
Quand sur l'abîme un soleil se repose,
Ouvrages purs d'une éternelle cause,
Le temps scintille et le songe est savoir.
Stable trésor, temple simple à Minerve,
Masse de calme, et visible réserve,
Eau sourcilleuse, Oeil qui gardes en toi
Tant de sommeil sous une voile de flamme,
O mon silence! . . . Édifice dans l'âme,
Mais comble d'or aux mille tuiles, Toit!
Temple du Temps, qu'un seul soupir résume,
À ce point pur je monte et m'accoutume,
Tout entouré de mon regard marin;
Et comme aux dieux mon offrande suprême,
La scintillation sereine sème
Sur l'altitude un dédain souverain.
Comme le fruit se fond en jouissance,
Comme en délice il change son absence
Dans une bouche où sa forme se meurt,
Je hume ici ma future fumée,
Et le ciel chante à l'âme consumée
Le changement des rives en rumeur.
Beau ciel, vrai ciel, regarde-moi qui change!
Après tant d'orgueil, après tant d'étrange
Oisiveté, mais pleine de pouvoir,
Je m'abandonne à ce brillant espace,
Sur les maisons des morts mon ombre passe
Qui m'apprivoise à son frêle mouvoir.
L'âme exposée aux torches du solstice,
Je te soutiens, admirable justice
De la lumière aux armes sans pitié!
Je te tends pure à ta place première,
Regarde-toi! . . . Mais rendre la lumière
Suppose d'ombre une morne moitié.
O pour moi seul, à moi seul, en moi-même,
Auprès d'un coeur, aux sources du poème,
Entre le vide et l'événement pur,
J'attends l'écho de ma grandeur interne,
Amère, sombre, et sonore citerne,
Sonnant dans l'âme un creux toujours futur!
Sais-tu, fausse captive des feuillages,
Golfe mangeur de ces maigres grillages,
Sur mes yeux clos, secrets éblouissants,
Quel corps me traîne à sa fin paresseuse,
Quel front l'attire à cette terre osseuse?
Une étincelle y pense à mes absents.
Fermé, sacré, plein d'un feu sans matière,
Fragment terrestre offert à la lumière,
Ce lieu me plaît, dominé de flambeaux,
Composé d'or, de pierre et d'arbres sombres,
Où tant de marbre est tremblant sur tant d'ombres;
La mer fidèle y dort sur mes tombeaux!
Chienne splendide, écarte l'idolâtre!
Quand solitaire au sourire de pâtre,
Je pais longtemps, moutons mystérieux,
Le blanc troupeau de mes tranquilles tombes,
Éloignes-en les prudentes colombes,
Les songes vains, les anges curieux!
Ici venu, l'avenir est paresse.
L'insecte net gratte la sécheresse;
Tout est brûlé, défait, reçu dans l'air
A je ne sais quelle sévère essence . . .
La vie est vaste, étant ivre d'absence,
Et l'amertume est douce, et l'esprit clair.
Les morts cachés sont bien dans cette terre
Qui les réchauffe et sèche leur mystère.
Midi là-haut, Midi sans mouvement
En soi se pense et convient à soi-même
Tête complète et parfait diadème,
Je suis en toi le secret changement.
Tu n'as que moi pour contenir tes craintes!
Mes repentirs, mes doutes, mes contraintes
Sont le défaut de ton grand diamant! . . .
Mais dans leur nuit toute lourde de marbres,
Un peuple vague aux racines des arbres
A pris déjà ton parti lentement.
Ils ont fondu dans une absence épaisse,
L'argile rouge a bu la blanche espèce,
Le don de vivre a passé dans les fleurs!
Où sont des morts les phrases familières,
L'art personnel, les âmes singulières?
La larve file où se formaient les pleurs.
Les cris aigus des filles chatouillées,
Les yeux, les dents, les paupières mouillées,
Le sein charmant qui joue avec le feu,
Le sang qui brille aux lèvres qui se rendent,
Les derniers dons, les doigts qui les défendent,
Tout va sous terre et rentre dans le jeu!
Et vous, grande âme, espérez-vous un songe
Qui n'aura plus ces couleurs de mensonge
Qu'aux yeux de chair l'onde et l'or font ici?
Chanterez-vous quand serez vaporeuse?
Allez! Tout fuit! Ma présence est poreuse,
La sainte impatience meurt aussi!
Maigre immortalité noire et dorée,
Consolatrice affreusement laurée,
Qui de la mort fais un sein maternel,
Le beau mensonge et la pieuse ruse!
Qui ne connaît, et qui ne les refuse,
Ce crâne vide et ce rire éternel!
Pères profonds, têtes inhabitées,
Qui sous le poids de tant de pelletées,
Êtes la terre et confondez nos pas,
Le vrai rongeur, le ver irréfutable
N'est point pour vous qui dormez sous la table,
Il vit de vie, il ne me quitte pas!
Amour, peut-être, ou de moi-même haine?
Sa dent secrète est de moi si prochaine
Que tous les noms lui peuvent convenir!
Qu'importe! Il voit, il veut, il songe, il touche!
Ma chair lui plaît, et jusque sur ma couche,
À ce vivant je vis d'appartenir!
Zénon! Cruel Zénon! Zénon d'Êlée!
M'as-tu percé de cette flèche ailée
Qui vibre, vole, et qui ne vole pas!
Le son m'enfante et la flèche me tue!
Ah! le soleil . . . Quelle ombre de tortue
Pour l'âme, Achille immobile à grands pas!