LA NUNTA FIULUI DE IMPARAT

La nunta fiului de împărat

Ne ospătăm din tine hrană fără pată.
Ne ospătăm la nunta fiului de împărat.
Dar nu ne temem de risipă şi păcat.
De ce ne-am teme?!Să o facem lată!

Alături e Irod cu danţul cumpărat;
Cu peşti şi cu viţei tăiaţi cu porci
Ne ospătăm dar înghiţim pe sponci
Trupul Botezătorului decapitat...

Şi nimeni nu ne ceartă nu ne dă afară.
E loc de scaune de taină şi fereală.
Pe tine cine – cum de ai intrat?
Pe dânsul nimeni nu l-a întrebat!

Vom fi cu impostorul nemiloşi
(pe care nimeni nu-l cunoaşte) -
Cine e el şi cum s-a strecurat
În tinda nunţii fiului de împărat?!

ION MURGEANU

ANTONIO MACHADO/PROFIL ESPAGNOL&ROMAN

 

 

 

 

Antonio Machado
(1875-1939)

Poeta y prosista español, perteneciente al movimiento literario conocido como generación del 98.
Probablemente sea el poeta de su época que más se lee todavía. Vida Nació en Sevilla y vivió luego
en Madrid, donde estudió. En 1893 publicó sus primeros escritos en prosa, mientras que sus primeros
poemas aparecieron en 1901. Viajó a París en 1899, ciudad que volvió a visitar en 1902, año en el que
conoció a Rubén Darío, del que será gran amigo durante toda su vida. En Madrid, por esas mismas
fechas conoció a Unamuno, Valle-Inclán, Juan Ramón Jiménez y otros destacados escritores con los
que mantuvo una estrecha amistad. Fue catedrático de Francés, y se casó con Leonor Izquierdo,
que morirá en 1912. En 1927 fue elegido miembro de la Real Academia Española de la lengua.
Durante los años veinte y treinta escribió teatro en compañía de su hermano, también poeta, Manuel,
estrenando varias obras entre las que destacan La Lola se va a los puertos, de 1929, y La duquesa
de Benamejí, de 1931. Cuando estalló la Guerra Civil española estaba en Madrid. Posteriormente
se trasladó a Valencia, y Barcelona, y en enero de 1939 se exilió al pueblo francés de Colliure,
donde murió en febrero.

 

---

 

Poezii de Antonio Machado

în româneşte de Darie Novăceanu

(1875 - 1939)

Orizont
Prolog
Plictiseală
Preludiu
Călătorule
Portret

---

         

Orizont

În după-amiaza clară şi amplă, cât plictisul,

când lănciile verii toride-s sfărâmate,

fantasmă-nchipuită de umbre-mi era visul,

cu miile pe şesul întins aridicate.

Amurgul plin de glorii, oglindă purpurie

era, cristal de flăcări, aruncând visarea

gravă-n nemărginirea antică din câmpie...

Iar eu, sonoră graba pasului uşure

simţeam, şi mai departe simţeam, răsfrânt în zarea

însângerată, vesel cântecul zorilor pure.

---

         

Prolog

XVI

O, după-amiezi scăldate în lumină!

Vrăjit e parcă aerul

şi barza albă

adoarme zburând,

iar rândunicile cu aripi ascuţite

se întretaie peste vântul de aur

şi se îndepărtează în pacea zilei,

zburând visătoare.

Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,

prin aerul cu multă umbră,

să-şi caute cuibul negru sub acoperiş.

Şi barza albă,

tăcută şi bizară,

atât de-absurdă şi de familiară,

ca un cârlig, pe clopotniţă.

XIX

Dezbrăcat e pământul de roade

şi sufletul urlă sub zarea veştedă,

ca un lup flămând. Ce cauţi,

poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu

drumul prin inimă. Vântu-i de gheaţă

şi vine noaptea şi amărăciunea

departării... Pe drumul alb,

înţepeniţi şi negri, câţiva arbori;

în munţii îndepărtaţi,

aur şi sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauţi,

poete, în amurg?

---

         

Plictiseală

Bătea ceasul ora unu

în odaia mea. Chip straniu

avea noaptea. Ca un craniu

sclipitor pornise luna

din zenit să se pogoare

printre cipreşi, în grădină,

îmbrăcându-i în lumină

rece şi strălucitoare.

Prin fereastra-ntunecată

ajungeau până la mine

urlete ca de jivine

de muzică-ndepărtată.

Cântec trist de altădată,

o mazurcă săltăreaţă,

inocentă şi glumeaţă,

proastă ea şi prost cântată.

De plictis, simţeam în mine

sufletul atunci cum cască.

Inimă şi cap... de iască.

Şi... să mori e mult mai bine.

---

         

Preludiu

Acum că umbra unei iubiri curate trece,

un psalm aş vrea pupitru-mi bătrân să înfăşoare.

Severă, orga-n fluier acordul să-şi aplece,

aprilie doar murmur, suspin să dea. Şi floare.

Arome distila-vor merele-n lumina

de toamnă şi-ţi va spune smirna psalmodierea.

Şi va pluti parfumul de roze prin grădina

cu umbra împăcată, cu tihna şi tăcerea.

Nobilă şi bătrână, singură ruga mea,

sub armonia gravă de cântec şi miresme,

se va-nălţa ca zborul de porumbel; cu ea,

cuvântul alb pluti-va peste catapetesme.

---

         

Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale

drumul şi nimic mai mult;

călătorule, nu există drum,

drumul se face mergând.

Mergând doar croieşti cărare,

iar de te uiţi înapoi,

vezi poteca ce nicicând

n-ai s-o mai străbaţi, mergând.

Călătorule, nu există drum,

ci doar urme peste mare.

---

         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Portret

Copilăria mea-i doar amintirea unei curţi din Sevilia

şi o grădină unde rodeşte lămâiul sub lumină fierbinte.

Tinereţea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia, 

viaţa mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.

Nici un Maniara seducător şi nici un Bradomin, vreodată

n-am fost – voi îmi cunoaşteţi îmbrăcămintea deloc arătoasă.

Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeată

şi am iubit atâta cât să iubim ne lasă.

Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,

dar versul meu îşi are izvorul clar din pământ;

şi, mai mult ca oricare supus sub obicei şi doctrină,

sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.

Ador frumuseţea şi, după cum cere moderna estetică,

am tăiat bătrânii trandafiri din grădina lui Ronsard;

dar nu iubesc tunsoarea din actuala cosmetică

şi nu-s, precum sunt alţii, o pasăre-cobzar.

Dispreţuiesc romanţele tenorilor goi ca nişte cavouri,

şi corul cel de greieri pe când răsare luna.

Stau nemişcat să pot desluşi vocile de ecouri,

şi dintre voci o voce, atât ascult, doar una.

Sunt clasic sau romantic? Nu ştiu; să las aş vrea

versul cum căpitanul sabia, vestită

numai prin mâna celui ce a ţinut-o-n ea,

şi nu prin măiestria cu care-a fost călită.

Vorbesc cu cel ce drumul şi-l împarte cu mine mereu.

Cine vorbeşte singur, cu Cel de Sus să vorbească aşteaptă.

Tăcerea mea-i vorbire cu acest prieten de la care eu

azi ştiu ce-i bunătatea şi taina-i înţeleaptă.

Dator, în fine, nu vi-s; îmi datoraţi ce-am scris, şi e puţin.

Mă duc la slujbă zilnic; din banii mei îmi fac

hainele de pe mine, din ei casa mi-o ţin,

şi pâinea de pe masă şi patu-n care zac.

Iar când sosi-va ziua să plec de unde nimeni nu revine,

şi gata va fi luntrea ce-ntoarcere nu are,

mă veţi vedea într-însa fără nimic la mine,

aproape gol, ca pruncii care răsar din mare.

În româneşte de Darie Novăceanu

Poezii culese din „Valori eterne ale poeziei hispane”, traducere, prefaţă şi note 

biobibliografice de Darie Novăceanu, Editura Minerva, 1991, Bucureşti

PROFIL: EMILY DICKINSON

Emily Dickinson
s-a născut la Amherst, Massachusetts, în anul 1830. A trăit o viaţă retrasă, din pricina unei mari iubiri la care a trebuit să renunţe. A murit în anul 1886 chiar în casa în care s-a născut. În privinţa operei sale, a păstrat aceeaşi direcţie ca şi în viaţa sa; cât a trăit n-a publicat decât patru poezii. Abia în 1890 i-au editat prietenii, pentru întâia oară, un volum de versuri. În 1924 au apărut, aproape simultan, trei cărţi cu privire la ciudata poetă: The Life and Letters of Emily Dickinson, (Viaţa şi scrisorile Emiliei Dickinson), de Marthe Dickinson Bianchi, o rudă a poetei, “Opere complete” si “Poeme alese” ale Emilei Dickinson Entuziasmul suscitat de publicarea acestor poeme a fost fără precedent în epoca aceea. Criticii au salutat ivirea unui Walt Whitman feminin, spiritual şi concis, au văzut în poetă întruchiparea spiritului şi misticei Noi Anglii. Târziu venita popularitate a „călugăriţei de la Amherst” a fost dintre cele mai meriate; vederi înalte îi însufletesc poemele, cele mai simple fraze ale sale au accentul finalităţii.

Emily Dickinson a scris toata viata poezii, fara sa doreasca sa le si publice. Cea ce aramas de de pe urma ei au fost caietele de notite si un ierbar de 66 de pagini cu peste 400 de plante. Emily Dickinson se imbraca in albm poeziile ei nu au avut initial titluri, desi profund sentimentala, a scris despre spirit si nu despre fizic versurile ei nu sunt doar lirice sunt si ironice, pline de blandetea dura a resemnari. Emily Dickinson a fost semnul singuratati, refuzul ei vehement de a fi persoana publica, extragandu-se intodeuna din panoplia principala a produs legenda dragostei neimplinite, adevarata sau nu o va insoti spre eternitate. Emily Dickinson este aproape imposibila de tradus, nuantele sunt atat de fine incat si vorbitorii de Engleza perfecta pot pierde intelesul alambicat al cuvintelor ei.

Posted by Theophyle in 1, Carte Moderna (sec 19-20).
Tags: Emily Dickinson, Femei, Poezie
trackback

NOTA BENE: Tematica liricii sale curpinde: dragostea, singuratatea, moartea. Prin forta novatoare a operei, concentrarea expresiei poetice in forme epigramatice si densitate metaforica, este o precursoare a imagismului secolului al XX-lea. Poeziile sale au fost publicate postum sub titlul Poems "Poezii".



Această ţărână tăcută a fost domni şi doamne

Această Ţărână tăcută a fost Domni şi Doamne
Şi Flăcăi şi Fete - şi Abilitate,
Şi Hohot de Râs şi Suspin,
Şi Rochii şi Bucle-ondulate.

Acest Loc fără Fapte - un Vesel Castel de Vară
Cu Albine şi Flori de Viaţă-
Există un Circuit Oriental, ce va fi
Îndreptat - ca şi cele de faţă.
Traducere în limba română de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin
Ce fericită-i piatra mică

Ce fericită-i Piatra mică
Umblând pe Drumuri singurică,
Nu-i pasă nici de Cariere,
De ce se Cade şi se Cere.
Veşmântu-i - Univers fugar
De-un cafeniu elementar;
Ca soarele - ea nu depinde
De nimeni - singură se-aprinde
Şi Absolutul împlineşte
Şi simplu - cum o fi - trăieşte.
Traducere în limba română de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin

După o mare durere urmează nepăsarea

După o mare durere, urmează nepăsarea -
Nervii-s solemni asemeni Criptelor în Cimitire -
Inima împietrită se-ntreabă - Eu am îndurat
De Ieri, de Secole - n-am ştire -

Înţepenite Picioarele mă poartă
În Hăţişuri şi Zări
Şi-n Tot ce n-a fost să fie vreodată -
Asemeni sînt Cristalului de Cuarţ
Ajuns o Piatră

Acesta e Ceasul de Plumb -
De scapi de ucigaşa-i apăsare
Ţi-l aminteşti - la fel cum Degeraţii
Rememorează încremenire în Ninsoare
Frigul întîi - o Amorţire apoi -
Şi-n urmă - Nepăsare


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)
Doriţi Vară? Gustaţi-o pe a noastră

Doriţi Vară? Gustaţi-o pe a noastră.
Mirodenii? De aici cumpăraţi!
Suferiţi? De fierbinţeli avem boabe!
De oboseală! Permisii de puf să luaţi!
Ameţeli! Cîmpii de violete şi răul v-a lăsat!
Captiv! Graţieri de la flori, aduc eu!
Anemie! Carafe cu aer!
Chiar şi pentru Moarte, un leac minunat.
O care este leacul, domnul meu?


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


Would you like summer? Taste of ours.
Spices? Buy here!
Ill! We have berries, for the parching!
Weary! Furlongs of down!
Peplexed! Estates of violet trouble ne'er looked on!
Captive! We bring reprieve of roses!
Fainting! Flasks of air!
Even for Death, a fairy medicine.
But, wich is it, sir?





“Credinta este indoiala.”
“Speranta este lucrul cu pene asezat in suflet si care canta melodia fara cuvinte si nu se opreste niciodata.”
“Moartea este o noapte furtunoasa si un inceput nou.”

POEZII DE ELISABETA ISANOS

O FAMILIE LITERARÃ
Onoratã în picturã si muzicã, stimatã în alte literaturi, familia de autori este rãu privitã în literele românesti. Faptul ar merita o analizã amãnuntitã, cu contributia psihologiei, a sociologiei si chiar a psihanalizei, deoarece motivele aversiunii par sã tinã de un domeniu mai profund si mai obscur. Totusi, de ce ar fi rãu sã existe legãturi de rudenie între scriitori? La urma urmei, fiecare din ei are, oricum, mai mult sau mai putin talent, un dram mai subtire sau mai consistent de noroc, si trãieste, literar vorbind, sub zodie proprie. Familia este însã importantã pentru cã înseamnã continuitate, punte peste timp, într-un cuvânt: traditie. Si, mai ales, modelul ei ar putea contribui la instaurarea, într-o arie plinã de discordii, a ideii de solidaritate, aducând putinã uitare de sine, în folosul slujirii celuilalt.

Magda Isanos		Eusebiu Camilar		Elisabeta Isanos

         

IMPORTANT:

Materialele prezentate în paginile urmãtoare pot fi folosite si reproduse numai în scopuri necomerciale si cu mentionarea sursei si a autorului!

Contact: contact@isanos.ro

CARPE DIEM/BUCURIA SCRISULUI ZILNIC

Carpe diem (bucuria versului)


CANON

GREU CANON NE DAI VINECĂTORULE
PENTRU SLAVA TA SI AL TĂU NIMB:
NICI PE TATĂ NICI PE MAMĂ
SĂ IUBIM MAI MULT DECÂT PE TINE/

SCHIMB PENTRU ACESTEA NU EXISTĂ
ŞI NICI TÂRG TU DESPARŢI PE FIU
DE TATĂL LUI DE PE PĂMÂNT PE FIICĂ
DE MAMĂ ŞI DE SOACRA EI PE NORĂ

PENTRU SECERIŞUL DE ARAMĂ SFÂNT
AL CREDINŢEI CARE-N POALA TA NE ŢINE
ŞI NOI NE SUPUNEM NU CÂRTIM CEL CE
CÂRTEŞTE VREDNIC NU ESTE DE TINE!


CANON DE ZIUA URMATOARE

Un pahar de apă rece unuia din aceştia mici
Care au străbătut drum lung pe arşiţă grea
Însă drumul greu nu ajunge până la mine
Mă întreb dacă sunt aşa făcut să nu fac binele ;

Şi atunci cum aş grăi în nume de prooroc
Dacă nici de la depărtare nu semăn cu tine?!
Rasa mea este ceva între plantă şi dobitoc
Insist dacă sunt anume făcut aşa să nu fac binele...

Hulpav şi lacom şi rău la privire
Cum aş putea să-ţi port crucea cea grea,
Când de niciunde nu am măcar o amintire
Că aş mai fi purtat-o şi eu altcândva?!




PSALM

voi chiar credeti ca ei nu stiu ce stiti voi
voi chiar credeţi că ei nu ştiu ce ştiţi voi că limba calului stă în copitele lui agere şi a vacii în ugerul plin numai omul cu aroganţa lui le poate stăpâni
şi plantele pe care le striveşte cu picioarele trandafirul jertfit singurul ce se împotriveşte cu ţepii lui dar aroganţa omului a gasit ac şi de cojocul împotrivirii lui l-a altoit adică l-a castrat pe trandafir cum a castrat şi calul şi taurul şi tot ce lui i s-a îmopotrivit lui şi copiilor omului
care aleargă pe caii putere acum calculaţi pe puterea unui cal viu
voi chiar credeţi că acestea sunt jocuri şi jucării că isteaţa natură va fi ostatecă la infinit aroganţei omului voi chiar credeţi lucrul acesta? rău credeţi prost credeţi fals credeţi că vine timpul împotrivirii şi el a şi venit timpul revelaţiei numit apocalipsa când omul şi fiara vor fi deopotrivă fraţi şi deopotrivă se vor ajuta şi se vor iubi...



FRICA


Frica ne dă târcoale în timpul vieţii numai
Din când în când. Ce culoare o fi având frica
Nimeni nu se întreabă. O punem în pământ
Cu moartea din ladă. Râde sau plânge frica atunci?

Ca nişte animale într-o ladă de scânduri ajungem
Peste care se toarnă pământ. Cei vii au inventat ritualuri.
Pe margini plîng impocrfiţii iar popa cădelniţează.
Ca nişte animale într-o ladă de scânduri ajungem.

Frica umblă pe întuneric la miezul nopţii
Dând târcoale pe lângă cei singuri: le numără
Paşii le ascultă bătăile inimii. Nu-i opreşte din mers
Le iuţeşte pasul până ce ies din pădure sau din tufiş.

Frica e curioasă de laşitatea lor. Ea ştie că poate lua
Tot ce doreşte din buzunarele lor le numără paşii frânţi
Şi împiedicaţi le împânzşte vederea îi aruncă în îndoială
Şi în cumpănă-i pune de rostul ce şi l-au propus.

Există şi o frică de evenimente cum şi istoria lumii
Are frica şi fricile ei; ea a inventat bulăul
Bătaia acolo la tălpi percheziţia corporală
În lagăre torturi imaginaţia lor o cam ia razna.

Frica de necunoscut frica de fiară frica de om
Care nu ştii niciodată ce i se năzare şi se vede
Pe rând fiară şi necunoscut ascunzând cuţitul în sân.
Frica de necunoscut a fecioarei în noaptea nunţii.

Vor naşte cei doi necunoscuţi fii şi fiice care sunt crescuţi
De frică mai mult decât de laptele mamei de umbre
De întunericul nopţii din dormitor atunci când
Rămân singuri şi-l cheamă pe Dumnezeu la patul lor.


Dar cei fără cămin cei fără dormitor cei părăsiţi
Cei fără mamă şi tată au şi ei frica lor? O, ei râd
De aceasta şi o înfruntă cu teribilismul celui
Ce neavând nimic nu are ce pierde. Frica sub pod

Frica pe câmp frica de pe platformele trenurilor
Pe care se ascund călătorind clandestin mici glorii
Ale fricii fără teamă şi fără prihană au şi ei frica lor
Frica de ziua de mâine teama că nu vor mai fi manglitori...




PIAŢA UNIVERSITĂŢII

(ALTAR)


Am fost prezenţi la Piaţa Universităţii
Şi am îngenuncheat cu toţi şi ne-am rugat
Şi am spus Tatăl Nostru am strigai Jos comunismul
A fost-cum să vă spun-fructul biodiversităţii

Cei răi ajunşi între cei buni o clipă
Dar rezultatul fu cumplit: o zi ca o tornadă
În 13 iunie din acel an de pripă şi risipă
Peste splendoare-au asmuţit sumbra mineriadă...

Apoi n-am mai putut ingenunchea
Am fost numiţi „golani” mândrindu-ne
Cu eticheta prinsă-n piept ca pe-o cocardă
Doar inima lăsând ea singură să salte şi să ardă...

Ceeea ce am făcut se poate repeta
În vis orice „golan” are un mic altar
Domnul ne vede şi ne ştie după nume
Că nu am fost acolo în zadar: noi fremătam...

Iubi-vom şapte vieţi până la cea din urmă lume
Şi-aceea pentru care noi cântam acolo şi anume
Lumea din tine şi a mea un râu flăcări în spume
Jos comunismul Tatăl nostru un atlas de nume...


CE SĂ MĂ FAC CU TIMPUL

Ce să mă fac cu timpul care a trecut?
Ce să fac cu timpul dacă mi-a trecut?


Aş tăia din el cu un cuţit felii
Şi ieşind pe drum le-aş împărţi


Celor fără soartă fără timp
Celor care plâng în prag de zi

Cu tot plânsul meu i-aş înveli
Cu toată splendoarea i-aşi înveseli


Mai apoi am coborî în cramă
Unde vinul vechi stă să n-adoarmă

Unde şi noi vom fi treji când adormi-vom
Treji de vin şi de cât mult liubi-vom

Treji şi dezmierdaţi de-o briză de uitare
Mai miloasă decât ortice dezmierdare;

Trezi şi dezmierdaţi de vreo uitare
Mai miloasă decât orice soare...






Ion Murgeanu

MONTALE SI MILANO VAZUTI DE A.E. BACONSKy

Eugenio Montale şi Milano văzuţi de A. E. Baconsky
Întors de la Milano „unde eram şi nu eram” mi-am amintit că superbul oraş a fost şi ultima patrie a marelui poet Eugenio Montale – laureal al Premiului Nobel 1975,unul din poetii mei preferati “deslusit” multă vreme pe una din ultimile lui cărţi bilingve, cu titlu de “maculator” de şcolar: CAIET PE PATRU ANI; şi căruia A.E, Baconsky, aflat şi el la Milano prin anii 70 ai călătoriilor sale apusene, i-a făcut o vizită în apartamentul „mai mult decât elegant, modern, cu încăperi despărţite prin trepte de stejar şi cu plante ce pălesc în lumina aurie a ultimelor raze primăvăratece” (era în martie n.n.), fiind primit mai mult decât cordial, căci amintindu-şi de România îşi de Rebreanu şi Goga, pe care-i „i-a întâlnit undeva la un Congres internaţional”… De altfel, AEB, îi găsea mai puţine „cusururi” oraşului Milano, decât discipolul său Oct. Paler (căruia mă recomandase şi pe mine, tânăr poet ajuns la Bucureşti „să cuceresc Parisul”)…Dimpotrivă, seniorul melancolic AEB, a găsit cea de a doua capitală a Italiei drept un oraş excelent, simţindu-se în el, cu fina ironie ce-l caracteriza, şi după o expresie a lui Valery Larbaud: „Un riche amateur.” „Da, fantezia e un viciu nepedepsit”, adaugă AEB după Larbaud. „Pieta Rondanini” văzută la Castello Sforzesco „poate anume prin aspectul ei e o operă ce vorbeşte mai mult, şi dezvăluie mai multe şi ascunse laturi ale artistului, care dacă e unic în sine, în schimb după cuvintele unui sonet al lui Michelangelo: „Non sempre a noi si montra per un verso,/E grazie spande variate e nuove.”

(“pe sursă”): “Eugenio Montale (n. 12 octombrie 1896, Genova – d. 12 septembrie 1981, Milano) a fost poet, prozator, editor şi translator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975. Montale s-a făcut cunoscut ca unul dintre principalii arhitecţi ai poeziei italiene moderne a anilor 1920. Este iniţiatorul şi reprezentantul poeziei ermetice italiene; un liric meditativ abordând motivele simple: peisajul uneori “halucinant”, evaziunea, iubirea, timpul mitic, copilăria, aspiraţia spre libertate dar şi dialogul cu istoria recentă. Este considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi italieni moderni alături de Giuseppe Ungaretti şi Umberto Saba.”


POEZII DE EUGENIO MONTALE IN ROMANESTE
Aspasia

| Înscris în bibliotecă de Ada Ionescu
Noaptea târziu oamenii
intrau în odaia ei
pe fereastră. Stătea la parter.
Îi spuneam Aspasia şi era fericită.
Apoi ne-a părăsit. A fost barman, coafeză şi multe altele
Rareori se-ntâmpla s-o-ntâlnesc.
O strigam atunci cu voce tare: Aspasia!
şi ea, trecând fără să se oprească, zâmbea.
Fusesem colegi; o fi moartă de ceva vreme
Când voi intra în iad, aşa… din obişnuinţă
o să-i strig Aspasia primei umbre care-mi va zâmbi.
Ea va trece, desigur. Niciodată
nu vom şti ce a fost şi ce nu a fost
acel fluture care abia avea un nume
pe care il dădusem eu.


Calul troian

| | Înscris în bibliotecă de Alexandru Sitar
Nu era aşa de uşor să locuieşti
în calul troian.
Era înăuntru aşa de strâmt
încât păream sardele în saramură.
Apoi ceilalţi au ieşit, eu am rămas înăuntru,
nesigur asupra regulilor de luptă.
Dar asta o ştiu acum, nu atunci
când am ţinut în rezervă pentru ultimul act,
hotărâtor, cea mai bună parte a forţelor mele.
A fost un act nemărginit, aproape mişcarea
sacramentală a laşilor în pielea unui
patruped care n-a fost construit niciodată.

În parc

| Înscris în bibliotecă de Alexandru Sitar
În umbra magnoliei
din ce în ce mai îngustă,
pocnind ca dintr-un suflu de ţeavă,
săgeata m-atinge şi se pierde.
O frunză părea, ce porneşte
din plop şi se stinge izbită
de vânt-poate o mână era
curgând prin verdeaţă.
Un râs ce nu-mi aparţine
străbate frunzişul cărunt
până la pieptu-mi, îl zguduie
un tril înţepând vinele,
şi râd împreună cu tine
pe roata diformă a umbrei,
mă alungesc de mine desprins
peste rădăcinile tari ca de os
şi mă joc peste faţa ta cu un pai…

Martorii lui Iehova

Înscris în bibliotecă de Iulian Poetrycă
Aproape în fiecare zi îmi scrie
un martor al lui Iehova
să mă pregătesc pentru Eveniment.
Partea proastă e că această totală
răsturnare
nu-mi oferă perspective prea încurajatoare.
Dacă moare cine trăieşte
viu nefiind niciodată
şi reînvie în modul cel mai plăcut
pentru mine fiind invizibil
mă tem că semnalele lui o să-mi parvină
cel puţin cifrate
pentru a mă avertiza că adevărata despărţire
este totdeauna în probă.
Dacă este trist gândul morţii
gândul că Totul durează
e cel mai înfricoşător.
(STUDII DE STIINłĂ SI CULTURĂ ANUL IV, NR. 3 (14), SEPTEMBRIE 2008)
“Genialitatea,spunea Eugenio Montale, constă în a fi înteles că elinul de atunci corespunde cu homo europaeus de astăzi,si în a fi reusit să ne scufunde în acea lume ca si când ar fi fost a noastră.” Aceasta e într-adevăr marea metaforă (edenul) a lui Kavafis.Spre deosebire de poetul grec,Ruben Dario devenit un fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia. Unamuno îi cere poetului să găsească sufletul dincolo de carne, pentru care autorul Solitudinilor se declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăseste edenul. La poetii europeni, inclusiv cei din spatiul carpato-danubiano-pontic, descoperim dimensiunea ratională al sublimului, cum spunea Kant, dar si jocul de fugă către teritorii sublime. La Eugenio Montale, poetul italian, ale cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică si de o frisonare dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale, luate ca eden, coplesit fiind de anodin sau răvăsit de spiritele ce peste convulsivul pământ/zboară în roiuri.(Tramontana). Edenul la Montale este virtualitatea ontologică,dar si marea ca suveran principiu al existentei si al vietii:”Tu prima mi-ai spus/că măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă.”A te apropia de mare presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc.Universul edenic pentru poet sunt vechile rădăcini care convietuiesc cu tendinta spre înăltimi,spre lumină,spre bănuite zone de combustie purificatoare sau reviviscentă miraculoasă,această simbioză crează mitul mării ce se suprapune peste eden:”Adă-mi tu planeta care te conduce/acolo unde blonde transparente răsar/si ziua –ntreagă să răsfrângă,în oglinzile- albastre/adă-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină”. Planeta visată este edenul ,pe când” înebunită de lumină” este metafora care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen,din aceeasi generatie cu Montale.In timp ce la Montale edenul este lumina,luată ca întelepciune,la T.S.Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp...” Etc., etc.,