"SI DACA..." O ILUSTRATIE SPONTANA PE CAT DE ANONIMA

Si daca...

08 Ianuarie 2010

Am realizat acest desen folosind un banal pix si un creion albastru pentru a asterne pe hartie triarea transmisa de poezia "Si daca..." a lui Mihai Eminescu, acel dor puternic pe care poetul l-a simtit mereu neputand sa o uite pe copila inocenta din Ipotesti pe care a iubit-o atat de mult incat moartea ei prematura i-a marcat toata viata si creatia. In acest desen, la fel ca si in poezia lui eminescu, imaginea ei fantomatica apare in fiecare element al naturii, totul amintind de ea. Aceasta poezie a izvorat din durerea cauzata de pierderea iubitei. Cat a suferit acest poet dupa moartea ei. Este atat de trist sa iubesti si sa pierzi fiinta iubita pe veci. Nici Veronica Micle nu a putut sa o mai scoata pe aceasta fata simpla dar curata ca un inger din sufletul poetului, acesta fiind toata viata lui indragostit de copila cu parul de aur din Ipotesti cu care se plimba prin codru, pana la lacul care stralucea in lumina lunii. Eminescu a scris multe poezii amintindu-si serile cand se intalnea cu ea si se duceau impreuna in codrul cu tei infloriti ce miroseau atat de frumos, se sarutau si credeau ca fericirea lor va dura toata viata. Fata aceea era o fata minunata, atat de fidela, atat de iubitoare. Daca ar fi trait l-ar fi iubit toata viata. Dupa moartea ei luna, stelele, lacul, codrul si multe alte elemente ale naturii ii aminteau poetului de ea.

Si daca...

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,

E ca în minte să te am

Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

Numar de vizite: 54

POEZIA "SI DACA..." DE MIHAI EMINESCU IN SPANIOLA

Mihai Eminescu (1850-1889)
Şi dacă...

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adîncu-i luminîndu-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninîndu-mi gîndul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

=======================


Miguel Eminescu (Poeta Nacional Rumano, 1850-1889)
Si ramas... (Şi dacă...)

Si ramas a mi habitacion
Le tocan la ventana,
Es para que a mi corazon
Regreses soberana.

Y en el lago si se ven
Estrellas relumbrando,
Es para que me des sosten
Mi mente serenando.

Y si la luna sale así
La niebla que se aparte,
Es para yo amarte a ti,
Y nunca olvidarte.

=============================
Traduccion/Traducere: Paul Abucean
=============================

ARTHUR REMBAUD - ENFANT TERRIBLE DE LA POESIE FRANCAIS

Arthur Rimbaud,enfant terrible de la pesie francais, absolument genial

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".

 

 

Le Bateau ivre

Comme je descendais des Fleuves impassibles, Je ne me sentis plus guidé par les haleurs : Des Peaux-Rouges criards les avaient pris pour cibles Les ayant cloués nus aux poteaux de couleurs. J'étais insoucieux de tous les équipages, Porteur de blés flamands ou de cotons anglais. Quand avec mes haleurs ont fini ces tapages Les Fleuves m'ont laissé descendre où je voulais. Dans les clapotements furieux des marées Moi l'autre hiver plus sourd que les cerveaux d'enfants, Je courus ! Et les Péninsules démarrées N'ont pas subi tohu-bohus plus triomphants. La tempête a béni mes éveils maritimes. Plus léger qu'un bouchon j'ai dansé sur les flots Qu'on appelle rouleurs éternels de victimes, Dix nuits, sans regretter l'oeil niais des falots ! Plus douce qu'aux enfants la chair des pommes sures, L'eau verte pénétra ma coque de sapin Et des taches de vins bleus et des vomissures Me lava, dispersant gouvernail et grappin Et dès lors, je me suis baigné dans le Poème De la Mer, infusé d'astres, et lactescent, Dévorant les azurs verts ; où, flottaison blême Et ravie, un noyé pensif parfois descend ; Où, teignant tout à coup les bleuités, délires Et rythmes lents sous les rutilements du jour, Plus fortes que l'alcool, plus vastes que nos lyres, Fermentent les rousseurs amères de l'amour ! Je sais les cieux crevant en éclairs, et les trombes Et les ressacs et les courants : Je sais le soir, L'aube exaltée ainsi qu'un peuple de colombes, Et j'ai vu quelque fois ce que l'homme a cru voir ! J'ai vu le soleil bas, taché d'horreurs mystiques, Illuminant de longs figements violets, Pareils à des acteurs de drames très-antiques Les flots roulant au loin leurs frissons de volets ! J'ai rêvé la nuit verte aux neiges éblouies, Baiser montant aux yeux des mers avec lenteurs, La circulation des sèves inouïes, Et l'éveil jaune et bleu des phosphores chanteurs ! J'ai suivi, des mois pleins, pareille aux vacheries Hystériques, la houle à l'assaut des récifs, Sans songer que les pieds lumineux des Maries Pussent forcer le mufle aux Océans poussifs ! J'ai heurté, savez-vous, d'incroyables Florides Mêlant aux fleurs des yeux de panthères à peaux D'hommes ! Des arcs-en-ciel tendus comme des brides Sous l'horizon des mers, à de glauques troupeaux ! J'ai vu fermenter les marais énormes, nasses Où pourrit dans les joncs tout un Léviathan ! Des écroulement d'eau au milieu des bonaces, Et les lointains vers les gouffres cataractant ! Glaciers, soleils d'argent, flots nacreux, cieux de braises ! Échouages hideux au fond des golfes bruns Où les serpents géants dévorés de punaises Choient, des arbres tordus, avec de noirs parfums ! J'aurais voulu montrer aux enfants ces dorades Du flot bleu, ces poissons d'or, ces poissons chantants. - Des écumes de fleurs ont bercé mes dérades Et d'ineffables vents m'ont ailé par instants. Parfois, martyr lassé des pôles et des zones, La mer dont le sanglot faisait mon roulis doux Montait vers moi ses fleurs d'ombre aux ventouses jaunes Et je restais, ainsi qu'une femme à genoux... Presque île, balottant sur mes bords les querelles Et les fientes d'oiseaux clabaudeurs aux yeux blonds Et je voguais, lorsqu'à travers mes liens frêles Des noyés descendaient dormir, à reculons ! Or moi, bateau perdu sous les cheveux des anses, Jeté par l'ouragan dans l'éther sans oiseau, Moi dont les Monitors et les voiliers des Hanses N'auraient pas repêché la carcasse ivre d'eau ; Libre, fumant, monté de brumes violettes, Moi qui trouais le ciel rougeoyant comme un mur Qui porte, confiture exquise aux bons poètes, Des lichens de soleil et des morves d'azur, Qui courais, taché de lunules électriques, Planche folle, escorté des hippocampes noirs, Quand les juillets faisaient crouler à coups de triques Les cieux ultramarins aux ardents entonnoirs ; Moi qui tremblais, sentant geindre à cinquante lieues Le rut des Béhémots et les Maelstroms épais, Fileur éternel des immobilités bleues, Je regrette l'Europe aux anciens parapets ! J'ai vu des archipels sidéraux ! et des îles Dont les cieux délirants sont ouverts au vogueur : - Est-ce en ces nuits sans fond que tu dors et t'exiles, Million d'oiseaux d'or, ô future Vigueur ? - Mais, vrai, j'ai trop pleuré ! Les Aubes sont navrantes. Toute lune est atroce et tout soleil amer : L'âcre amour m'a gonflé de torpeurs enivrantes. Ô que ma quille éclate ! Ô que j'aille à la mer ! Si je désire une eau d'Europe, c'est la flache Noire et froide où vers le crépuscule embaumé Un enfant accroupi plein de tristesses, lâche Un bateau frêle comme un papillon de mai. Je ne puis plus, baigné de vos langueurs, ô lames, Enlever leur sillage aux porteurs de cotons, Ni traverser l'orgueil des drapeaux et des flammes, Ni nager sous les yeux horribles des pontons.

- Texte de la copie de Verlaine (Bibliothèque Nationale de France, ancienne collection Barthou).
- Première publication dans Lutèce, 2 novembre 1883.

Corabia beată

Cum lunecam la vale pe-a apelor oglinda
N-am mai simtit odgonul întins de edecari:
Cu chiote, Piei Rosii-i luasera drept tinta
Legându-i, goi, pe maluri, de coloratii pari.

De echipaje nu-mi mai pasa cum - ca poarta
Bumbac din Englitera ori grâu din Flandra. - Când,
Cu edecarii-odata, se stinse orice cearta,
Am fost lasat de Fluvii oriunde sa ma-avânt.

Eu, ce fusesem, iarna, mai surd decât un creier
De tânc, am dat navala prin al mareei val!
Si nici un promontoriu atins de-al meu cutreier
N-a mai vazut vreun iures atât de triumfal.

Furtunile-mi sfintira treziile marine.
Mai slobod decât dopul pe ape-am dantuit
- Si zice-se ca ele doar lesuri duc, haine -
Vreo zece nopti, iar farul neghiob nu mi-a lipsit!

Curata, verde unda, mai dulce decât pare
Copiilor chiar marul cel acru, m-a spalat
De varsaturi si pete de vin; zvârlind în mare
Si ancora si cârma, în voie m-a lasat.

De-atunci ma scald întruna în Marea lactescenta,
Ca-ntr-un Poem de astri patruns si devorând
Azurul verde-n care vreun înecat - absenta
Si palida stafie - coboara când si când;

Si-n care, dând culoare salciilor seninuri -
Deliruri si cadente ascunse-n straluciri, -
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac sa dospeasca fierea rosieticei iubiri!

Stiu boltile ce crapa sub fulgerele dese,
Stiu trombele, si Seara, si Zorii plini de-avânt -
Popor de porumbite, - si am vazut, adese,
Tot ce crezuse Omul ca vede pe pamânt!

Vazut-am cum un soare patat de-un mistic sânge
Ilumineaza cheaguri prelungi si viorii, -
Cum draperia marii, fosnind, sub zari îsi strânge
Talazurile - parca eroi de tragedii!

Visat-am noaptea verde cu-omaturi uluite -
Saruturi care urca în ochii marii, lent, -
Miscarea unor seve în veci neauzite,
Fosforuri cântatoare arzând incandescent!

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turma -
Ca niste vaci zalude izbind în stânci, avan -
Fara-a visa ca talpa Madonelor, din urma
E-n stare a împinge puhavul Ocean!

Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere si piei de om si flori!
Treceam prin curcubeie întinse pe sub mare
Ca niste haturi pentru verzuiele vâltori!

Vazut-am bolti dospinde, cu stufarisuri, unde
Cu-ncetul putrezeste câte-un Leviatan!
De-asemeni, cataracte care se pot ascunde
Sub calmul plat, când fierbe al apelor noian!

Ghetari, bolti de jaratec, sori de argint si aur
Si sidefii talazuri, - epave-n vreun golf brun,
Unde, cazând din arbori scalâmbi, câte-un balaur
Mâncat de pureci, lasa un negricios parfum!

As fi dorit sa vada copiii-aceasta lume
A apei, - pestii-aceia de aur, cântatori.
- Ieseam în larg pe-un leagan de înflorite spume,
Ma-nnaripa o boare de taina, uneori.

Martir satul de Zone si Poli, purtam pe buze
Suspinul marii - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze -
Si-ncremeneam precum o femeie, în genunchi...

Eram aproape-un ostrov podit cu gainaturi
De paseri cârcotase, cu ochi balai, - plutind
Pâna simteam ca-n plasa de-odgoane si de laturi
Coboara înecati, d-a-ndoaselea, dormind!

Velier pierdut sub parul atâtor mari pletoase,
Zvârlit de uragane-n eterul pustiit, -
Eu, caruia nici Hansa cu navele-i faloase
Nu mi-ar fi scos din apa scheletul cherchelit;

Eu, sloboda odrasla a fumului si-a cetii,
Ce sfredeleam chiar cerul, roscat precum un zid
Ce poarta - hrana dulce, visata de poetii
Blajini - licheni de soare si muci de-azur limpid;

Eu, scândura nauca, smaltata cu planete
Electrice, si trasa de hipocampi, pe când
Se pravaleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând;

Eu, ce simteam la cincizeci de leghe departare
Maelstroamele si chitii gemând în rut, perechi -
Eu, torcatorul vesnic de-albastra nemiscare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi!

Vazut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al caror cer bezmetic spre nave sta deschis:
- O, Vlaga viitoare, milion de pasari de-aur.
T;i-s noptile acestea, loc de surghiun si vis?

Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâsietori sunt zorii.
Cumplita-i orice luna, iar soarele-i amar:
M-a toropit iubirea, caci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul! în mare sa dispar!

De mai doresc vreo apa din Europa, iata
E balta neagra, rece, pe care-n asfintit
Un trist copil împinge, stând în genunchi, o biata
Barcuta, ca un flutur de Mai, abia itit.

O, nu mai pot sa lunec prin vraja voastra, valuri
Menite carabusii bumbacului sa fiti!
Nici sa înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici sa plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliti!

Adaugat de : SelenaruNegrea

Vocale

Traducere de Andrei Rautu
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -


A negru, E alb,roşu I, verde U, o, Bleu : vocale
Vreau să vă spun odată genezele latente:
A, brîu păros şi negru de muşte ce, stridente,
Duhorilor cumplite le dau mereu tîrcoale,

Golfuri de umbră; corturi, E, ceţuri inocente,
Lănci de semeţe sloiuri, regi albi, umbele pale;
I, purpuri, singe-n flegmă, rîs mîndrei guri in bale
De furies au ale beţiei penitente;

U, cicluri vibratoare divine-n mări viride,
Pace-n păşuni păscute de vite, pace şi de
Mari riduri pe frunţi culte cu-alchimice văpăi;

O, Trîmbiţă supremă a straniilor plîngeri,
Tăcere traversată de Cosmosuri şi Îngeri:
- O, rază violetă, Omega,-n Ochii Săi !

Vis pentru iarnă

În tren, la 7 octombrie 1870

Traducere de Andrei Rautu

Vom merge iarna, într-un mic roz vagon, cu perne
Albastre. Pentru noi
Un rai va fi. Sărutui nebune vor aşterne
Cuiburi în colţuri moi.

Tu vei închide ochii, ca ale serii umbre
Să nu le vezi rînjind
La geam, aceste rele sluţenii, naţii sumbre
De draci şi lupi, cu jind.

Apoi ceva simţi-vei că-ţi zgîrîie obrazul…
Un mic sărut zburdalnic, ca un păianjen, treazul,
Îţi va fugi pe gît…

“Hai, caută !”, vei spune, cu capul dat pe spate,
Şi-un timp vom vrea să prindem această vietate
- Ce umblă umblă-atît…

ADORMITUL DIN VALE...

...

O apă susură în colţul de verdeaţă, Prinzând ades de ierburi o argintată zdreanţă; Deasupra, pe muntele semeţ luceşte soarele Iar mica vale-n lumină o scaldă razele. Un tânăr oştean, cu gura deschisă, cu capul gol, Cu ceafa scăldându-i-se în proaspăt albastrul untişor Doarme; e-ntins în iarbă, sub nori, în patu-i verde, E palid şi peste el, lumina-n ploi se cerne. Cu gladiole la picioare, el a aţipit Surâzând ca un copil bolnav şi amorţit. Leagănă-l cald Natură, pentru că de frig se stânge! Miresmele nara nu pot să-i înfioare... Cu mâinile pe piept, doarme liniştit sub soare. Are-n partea dreaptă două răni de sânge...

 

Intaia seara

Era nespus de dezbracata
Si arbori falnici indiscreti,
La geam se-nghesuiau s-o vada
Apropiindu-se sireti.

Sedea in jilt aproape goala
Cu mainile pe piept..arici
Si-i frematau pe pardoseala
Picioarele-i atat de mici.

Ii sarutai subtirea-i glezna.
Ea rase-atunci.Un ras brutal
Cu triluri limpezi care-n bezna
Sunau matanii de cristal.

 

Ea piciorusele-si retrase.
"Te rog sa incetezi "-rosti
Iar rasul care-ncurajase
Parea acum a pedepsi.

Cu buzele infrigurate
O sarutai pe ochi, discret
Ea , capul dundu-si-l pe spate
Imi zise-atuncea "Mai incet !"

"As vrea sa-ti spun doua cuvinte..."
Restul in san i-am azvarlit
Cu sarutarea mea fierbinte,
Iar , ea a ras si s-anblanzit.

Era nespus de dezbracata
Si falnici arbori indiscreti,
La geam se-nghesuiau s-o vada
Apropiindu-se sireti.

Adaugat de : Firenze

LUI PEREGRINOS NEGUSTORUL CINIC DE IDEI

Ion Murgeanu

BĂTRÂNEŢEA ŞI RUGUL LUI PEREGRINOS

CEZAR IVANESCU: „În antichitatea târzie, a existat un filosof grec cinic, vagant, Peregrinos, care a anunţat pe cei doritori să asiste la spectacol ziua şi ora la care va urca pe rug şi-şi va da foc pentru a oferi oamenilor o lecţie de morală; moartea poate fi înfruntată cu inima uşoară, şi cu mintea limpede, nimeni nu trebuie să se teamă de moarte... Sigur că, de la Peregrinos la Iisus Hristos e o distanţă imensă, dar dacă nu putem realiza o Imitatio Christi perfectă, măcar pe Peregrinos să îl avem în minte: o moarte cucerită ca un pământ al oamenilor...”

Port bătrâneţea de mână bastonul  este chiar aşa

Cum merg strâmb încă mai mult o cochetărie

La 70 de ani nu încerc să fiu mai înţelept

Dar plâng pe umărul singurătăţii leneşe laşe

Neconsolate mulţi dintre prieteni mei

Au şi luat-o la vale şi sunt

Bine mersi acum la locul lor de odihnă

Şi de vereaţă unde nu este nici durere nici întristare

Si nici suspin pe unii i-am  condus alţii au plecat singuri

Dacă morţii văd au observt că lipseam

Ştiindu-mă deja grav bolnav netransportabil

După accidentul cerebral suferit toamna  trecută

Aşa spun şi acum „toamna trecută”

După mai bine de unu-doi ani cine stă să-i mai numere

Vremea trece asta-i treaba vremii să treacă

Nu mai număr nimic nu mai am ambiţii nu mai

Iniţiez propiecte mă evaluiez critic îmi pare că drumul

Străbătut a fost stupid neînţelept şi asbsurd ;

Tot punându-mă în balanţă cu alţii

„Colegi de generaţie” ori simpli trepăduşi

Iau seama că nu am pierdut nimic asudând după glorie

Când au  trecut anii eu am făcut  pentru dânşii mătănii

De ce nu m-au tras şi pe mine cu dânşii de mânecă

Să-mi fi dat şi eu seama: cântam de vuia poezia cărciumăreasă:

 „hei voi sănii săni şi voi cai voi cai

numai dracul v-a scornit mişelul

pesze zări în goană cu alai

râde plân-la lacrimi clopoţelul...”

Am fost poet intersectandu-ma tot timpul cu alţii

Pe mine lăsându-mă la fund ori ignorânudu-mă

Mereu şi anume sperând că „mâine” va fi ziua mea  

Binecuvântarea poemului care mă va spune lumii

Şi impune atenţiei sale ocupată de altii cu caii gata în spume...

M-am supus cu voluptate discreţiei şi umbrei clarobscurului

Ce ar fi trebuit să fac să ocrotesc acestea  linguşindu-le ?!

Şi dacă îţi  mai pun şi păhăruţul în mână

Poţi să le ai pe toate o clipă cât veacul să te închini

Cu trufie lui dumnezeu şi la dracul/ ori nu! mai bine

Să te trezeşti as campion să jubilerzi  să chiui  vecine

Să joci pe mese şi ăe la mese sau şi în mijlocul şoselei

Să blochezi o clipă trecerea de pietoni ordinea să sfidezi legea

Să enervezi circulaţia şi pe cei  cu legea din dosare să-i bagi

În draci să fie curioşi cât eşti de nemernic şi cât mai ales o faci...

De bucurie de necaz de silă  amestec ciudat

Pe care de timpuriu l-ai cunoscut lichorul lui amar

Coniacul lui cinci stele whiskyul fermentat în butoaie

De stejar din ovăzul rupt de la gura cailor

Mi-a spus cineva cum îl lasă pe whisky pe valuri

Să-l legene oceanul timp de o vreme înainte

De-a ne legăna cu el şi noi închipuirea vastă

Respirarea departe de la mările sudului cele albastre..

Bătrâneţea odată cu excesele îţi ia şi micile plăceri

Constând din uriaşele exagerări de odinioară

Dar lucrul cel mai cumplit e raţiunea trează

Cercetătoare în fine şi rea ca o harpie nici umbră de iertare

Va apăsa pedala până la fund alături de hematomul

Care în vecii vecilor nu se va resorbi cum raţiunea va

Rămâne trează şi ea fidelă jocului acum pe care-l joacă

Între condamnare , suferfinţă şi amânare: dar cât?!...

Încât nu este rară clipa când îl invoc sau el pe mine

Mă evocă Peregrinos şi rugul pus de-a plânsul

Şi tot de el aprins pentru tot omul trecător

Să înţeleagă  că soluţia finală e la Dânsul!

Când  mă trezesc ca să mă rog dar nu  m-aude nimeni

E ca atunci când aş şopti zidului despre un var alb

Ce aş dori să-l dau să mi se-nfăţişeze mai strălucitor

Ci este clar răspunsul, prea târziu, înainea ta

A şi  fost spoit zidul credinţei de un altul

Cu şi mai mult har ba poate chiar cu mai mult haz.

Ce voi mai zice iar cu vărul Mallarme din Francia:

 „La cherre e triste et toutes les livres sont lis”...

Când şi eu am scris un quintal de poezie

Iar la cântarul şmecheriei mai uşoare ies

Decât o pană de găină dacă ar fi o pană de albatros

Tot ar mai fi ceva despuiat însă de carnea poeziei

De vegetaţiile ei subt plug bobul ce moare

Promisiunea că roadă va aduce dacă nu

Atunci nu-mi mai rămâne

Decât a-i oferi lui Peregrinos gratis quintalul

Marfă iefitină şi gata pregătită petntru rug!

noduri si semne

NODURI SI SEMNE
de nichita stanescu

Desfacea noduri
Punea semene
Cuielor batute-n scanduri
Asa isi construia singur
Sicriul si de capul lui.

Venira la urma unul si altul
Si se uitara la semnele lui
La nodurile desfacute
Nimic din toate acestea
Nu se transferasera in statui.

Nici cel putin numele lui
Anonims XXI
Un nod si un semn
Desfacut de alta mana
Si batut cu alt cui.

ION MURGEANU

RUGACIUNEA RUGACIUNILOR

RUGĂCIUNEA RUGĂCIUNILOR

( ale ispitelnicului Ion şi Ioan)

Veniţi la Mine: sunt aici demult

Vinedcătorule

A trecut seara a venit dmineaţa

Aici am şezut;

Toţi cei osteniţi şi împovaraţi;

Mai simt povara mea ca pe-o durere

Cocoaşă rea care mă urâţeşte  şi nu

Piere; şi Eu vă voi odihni pe voi: cum

Doamne dacă ochii nu mi-i ridic şi nici

Noaptea nu mi-i înhid decât cu pastile;

Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţa

Ţi-vă de la Mine: am vrut şi nimic nu

Am învăţat lumea cu vicleniile ei mă

Întoarce mereu de pe cale spre răul din mine;

că sunt blând şi smerit cu inima;

 iată un lucru ce pare simplu atât de greu

să fii blând şi smerit cu inima

care îţi cere tot

timpul să calci pe alături prin spini;

şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre;

am vrea atât de mult şi-atât de mult dorim

dar sufletele noastre sunt nor de pulbere

sunt smog şi emanaţiune toxică

nu se împacă nici cu smerenia

nici cu rugăciunea în genunchi

despe măsură nu mai vorbim, abia

din când în gând şi-atunci vicleanul

fuge de la una la altele căci chiar atunci

trece viaţa pe drum cu ale sale

fustiţe scurte o latră cânii peste gard

de la vecini ne zăpăcim şi suntem în

ispită duşi noi o numim eroare;

Căci jugul Meu e bun şi povara Mea e uşoară.

Învaţă-mă cum să le port Vindecătorule

Fără de silă şi fără obidă, învaţă-mă

Cum să viez şi nu să mor; învaţă-mă

Cum să mă rog şi jugul şi povara Ta să le

Duc să-mi fie ca mângâierea Ta uşoară...

Oh adierea şi răcoarea să le simt din plin

Şi vindecarea şi lăsarea din obiezi şi chin...

Amin Amin Amin !

ION MURGEANU

CANOANE SI ETALOANE

PĂMÂNT ŞI CER

dincolo de ceaţă dincolo de ploi
dincolo de frică şi de noroi
stă locuinţa mea veche
acoperişul stă să-i cadă

doamne! îl mai poţi ţine
cu fruntea şi credinţa mea
în mine omul cel de lut
mai efemer ca locuinţa

pe care mi-am zidit-o
pe pământ din piatră
să ţină pe loc veacul
după mine pentru fiii mei

o, cât orgoliu să cutez
că-n mine dinaitea mea
tu m-ai visat aevea
m-am trezit plângând

sau m-am născut plângând
ne-prea-ştiind de cine
şi cine mă conţine
pământ fiind tu cer

ION MURGEANU