marți, 26 august 2014
ION MURGEANU
O STICLĂ ÎN MARE
POESII SI POEME.ANTOLOGIE
TIPOMOLDOVA
2013
"Aspru, rece, sună cântul cel etern
neisprăvit..."
EMINESCU
Pentru Sebastian Mihai,
BINEVESTITORUL
SEPTUAGENARY
( „noua stare”)
ASEARĂ UN MOMENT DE CONFUZIE; CLĂTINARE;AM SIMŢIT APĂSAT GREU PE FRUNTE
DEGETUL MARE AL MARELUI.
TENSIUNEA CĂZU BRUSC. NU ACUM.
ŢINE MINTE. NU UITA PRINCIPALUL
DIN TOT CE-AI VĂZUT ÎN ACEST VIS.
NOUL VIS VA FI MAI ADEVĂRAT ŞI
MAI MARE: SE VA NUMI „NOUA STARE”.
SUMMA
Simularea absenţei. Cochetarea
clemenţei.
Stimularea demenţei. Summa
ratării : (raţa
măcăie dar nu scrie şi ea
poezii)...
O
STICLĂ ÎN MARE. PROIECT POSTUM
Toiagul înflorit
Era a noua dimineaţă de când călătoream
Răscruci necunoscute păduri ocolitoare
Şi-n zare turle argintii până la cer urcau
Toiagul înflorise; din mâna ce-l purtase
Un roi de fluturi albi săltau aici pe coastă
Mireasma cunoscută doar de mirosul meu
Era deci o biserică şi-n ea un cor de îngeri
Toiagul înflorit m-a scos în calea luminoasă
Vestiri pe care le visase cândva sufletul meu
Dar cât am stat să-mi număr zilele şi anii
Din creanga înflorită de pe toiagul meu
Zvânci un porumbel ca o poruncă albastră
Toiagul înflorit era acum un copăcel
m-am aşezat trudit de drum la umbra deasă
şi îngerii zburară spre culmea izvoroasă
unde ştiam că locuieşte Dumnezeu. Băteam
iar toaca de închipuiri în chipuri noi se disipase
roind într-un văzduh de aur chipul meu
cât aş fi numărat până la trei bătusem
la poartă cu toiagul înflorit; visasem?!
Sonnetul fanion
Priveam de la fereastră cum morţii înfrunzesc
Cum se blonzise vremea prea aspră peste ţară
Şi mă gândeam ce bine-ar fi să fiu afară
Simţeam de pe frunzare cum morţii ciripesc
Din luntrea lui mai rămăsese inutilul Caron
Bătrân şi gârbovit în tău un rest de altă vară
Ci oastea înfrunzirii insinuă un ton uşor
De frunza ei de cridă câţiva mai întrebară
Un lucru pentru care chiar nu aveam răspuns!
Atunci la ce te mai zgâieşti la noi mi-au spus
Au crezi că suntem încă-n servici la fanion
Ori crezi c-am fost trimişi şi n-am ajuns
Ori că închipuirea ta-i bolnavă şi barbară?!!
Chiar că tăceam; n-aveam niciun răspuns.
Ultima dată când am murit
Şi noi iubeam
aceeaşi salcie care a plâns
Pe malul lacului din
vis la moartea noastră
Petrecută prea de
timpuriu să ne-o mai amintim
Atât că i-a fost
veacul scurt şi Dunărea albastră.
După ceremonie ne-am
întors a treia zi
În straiul poeziei
rupt în coate sprijiniţi
De anticul toiag
care a despărţit în două
Marea Roşie pre când
noi încă mai eram copil.
Nimeni aminte nu-şi
aduce deşi s-au scris
Vechi cronici şi antice idile s-au compus
Am fost protagoniştii erei ce s-a descompus
Vechi cronici şi antice idile s-au compus
Am fost protagoniştii erei ce s-a descompus
Subit subt
ochii noştri-ncercănaţi de groază
Iar după toate prin câte am trecut - Ierusalimul
a căzut şi-n vifore
subt el secă Marea Sargaselor.
Al clipei
Mai
mult decât această zi e amintirea zilei
Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire
Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.
Mai mult decât pot să-mi aduc aminte
Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte
Care-au topit metalul preţios al flinţei
Nu-i nimeni decât mine cel mai mult
Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt
Nici cel mai scund nu poate fi ca mine...
Cât mă detest aici atâta sunt si umilinţei
Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei.
Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt
Şi niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă
Şi-al clipei sunt din ce în ce mult...
Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire
Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.
Mai mult decât pot să-mi aduc aminte
Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte
Care-au topit metalul preţios al flinţei
Nu-i nimeni decât mine cel mai mult
Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt
Nici cel mai scund nu poate fi ca mine...
Cât mă detest aici atâta sunt si umilinţei
Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei.
Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt
Şi niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă
Şi-al clipei sunt din ce în ce mult...
Din tezaurul mării
Din
tezaurul mării am scos
Fericirile drepţilor.
Mergeam lângă Domnul supus.
Nu-mi era foame nu-mi era frig.
Pe drum treceau vameşi.
Atunci am întrebat şi El mi-a răspuns.
Întâi de toate învaţă răbdarea.
Munţi nu s-au clintit încă din loc.
Nu am trecut cu paşii mei marea.
Deci am repetat întrebarea mirat.
Caută singur răspuns. Mi-a răspuns.
Nu vezi fericiţii acestui veac?
Toţi au ales disperarea.
Fericirile drepţilor.
Mergeam lângă Domnul supus.
Nu-mi era foame nu-mi era frig.
Pe drum treceau vameşi.
Atunci am întrebat şi El mi-a răspuns.
Întâi de toate învaţă răbdarea.
Munţi nu s-au clintit încă din loc.
Nu am trecut cu paşii mei marea.
Deci am repetat întrebarea mirat.
Caută singur răspuns. Mi-a răspuns.
Nu vezi fericiţii acestui veac?
Toţi au ales disperarea.
Numai gândul
Nu
mă tem de ce n-a fost
Nici de ce nu vine când o chem.
Pentru că dacă ar fi nu i-ar trebui îndemn.
Ar veni şi am mai fi odată şi ce bine ne-am simţi.
Şi ce fluture ieşit din vierme ar dansa cu moartea
În jurul lămpii la bucătărie.
Unde se gândesc tratatele astăzi scripte moarte
Cât păstruga din chiuvetă se mai zbătea vie.
Peştele de aur a-nghiţit argintul.
Florile pământul l-au dat înapoi.
Şi urmăm acum la rând şi noi.
Ce vrem dară noi? Doară gândul!
Nici de ce nu vine când o chem.
Pentru că dacă ar fi nu i-ar trebui îndemn.
Ar veni şi am mai fi odată şi ce bine ne-am simţi.
Şi ce fluture ieşit din vierme ar dansa cu moartea
În jurul lămpii la bucătărie.
Unde se gândesc tratatele astăzi scripte moarte
Cât păstruga din chiuvetă se mai zbătea vie.
Peştele de aur a-nghiţit argintul.
Florile pământul l-au dat înapoi.
Şi urmăm acum la rând şi noi.
Ce vrem dară noi? Doară gândul!
Rana
Nici
strălucirea nu este de mine nici fala
Nici mirarea nici flinta eternei erori
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Nici dimineaţa acestei fântâni murmurate
Nici plopul nici râpa ce am trecut-o
Zărind umbrei tale piciorul ei luminos
Dar frumuseţea rămâne o rana deschisă
Atunci m-aş întoarce să-mi pun gura pe ea
Atunci aş simţi ce fel se-nfioară durerea
Bujorii aprinşi din cana lăsând să cadă
Trupul petalelor de căldură şi teamă
În noaptea păcatuui în eterna fântână
Nici amintirea nici gloria nu rămân
Buzele reci caută încă buze fierbinţi
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Un spaţiu deschis al imaginarului
Strălucirea gloria ei mirarea şi spaima
Timp fără timp ecou fără paşi paşi fără drum.
Nici mirarea nici flinta eternei erori
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Nici dimineaţa acestei fântâni murmurate
Nici plopul nici râpa ce am trecut-o
Zărind umbrei tale piciorul ei luminos
Dar frumuseţea rămâne o rana deschisă
Atunci m-aş întoarce să-mi pun gura pe ea
Atunci aş simţi ce fel se-nfioară durerea
Bujorii aprinşi din cana lăsând să cadă
Trupul petalelor de căldură şi teamă
În noaptea păcatuui în eterna fântână
Nici amintirea nici gloria nu rămân
Buzele reci caută încă buze fierbinţi
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Un spaţiu deschis al imaginarului
Strălucirea gloria ei mirarea şi spaima
Timp fără timp ecou fără paşi paşi fără drum.
Sunt în nerăbdarea mea toate
Sunt în nerăbdarea
mea toate acestea
Veştile tot mai insistente despre
Iminenţa sfârşitului- salutul satanic
Al şefilor „guvernului universal”;
Stăruinţa de a ne manipula în masă
ieftină de manevră; copii ai crizelor
inventate de ei; buzunarele umflate
de bani nu se mai satură: mila şi iertarea
sunt perimate şi vechi – ei ţintesc să-i
împace pe Lucifer cu Iisus ei cred
că îmbrăţişarea Binelui cu Răul stă
în puterea băncilor în lingouri de aur.
Până când Doamne? Cum aş putea să-ignor?
Rugăciunea mea este scuipatul lor!
Veştile tot mai insistente despre
Iminenţa sfârşitului- salutul satanic
Al şefilor „guvernului universal”;
Stăruinţa de a ne manipula în masă
ieftină de manevră; copii ai crizelor
inventate de ei; buzunarele umflate
de bani nu se mai satură: mila şi iertarea
sunt perimate şi vechi – ei ţintesc să-i
împace pe Lucifer cu Iisus ei cred
că îmbrăţişarea Binelui cu Răul stă
în puterea băncilor în lingouri de aur.
Până când Doamne? Cum aş putea să-ignor?
Rugăciunea mea este scuipatul lor!
Prietene
Prietene, venit din depărtare
Cu beutură şi mâncare
Taman de ziua mea;o, ce mirare
Bucheul generos de crini nobila floare
Care se dă la regi sau rude-apropiate
Iubite sau amante, surori sau frate;
Cum m-am simţit atunci nu pot descrie
Refuză chiar claviatura mea să scrie.
Din mic ce sunt mai
tare m-am micit.
Ai vrut să mă înalţi
însă m-ai nimicit.
Mă simt nimic:
nimicu-n mine-i rană
Puroi care exală
miasme şi emană
Un gust ce nu-mi dă
pace nici să dorm
Că nu am fost ca lumea om de om
Iar restul că aş fi valoare şi aparte
Nici cât un puf de pană pe o carte
La care scriu să o citească: cine-mi?
Căci asta sunt, prietene, un nimeni.
Şi de-aş avea curajul aş întinde mâna
La colţul blocului sau strazii şi totuna.
Să gust numai aşa întreaga umilinţă
Sau preţul pentru lipsa de voinţă
De a minţi de a mă bate-n arte
Căci sunt învins cu
fiecare carte
Cu fiecare rând ce-l
scriu fără ecou
Şi fără ţintă; un
cartuş pe ţeavă
Ce nu ia foc: aşa-i să scrii degeabă.
Ori să te simţi prea umilit de slavă
Pe care n-am dorit-o orişicui
Sau nimănui;cu-atâta mai puţin
Celui ce-şi schimbă mutra/ cum
bate vântul cortul lui de vinilin
: nestăvilitului Michele de Cutra!
Valetul întâmplării Nimărui!Amin.
Contorsiune
Ştiu ce ne ceri dar
nu ştiu să le ţin
Am sufletul prea
strâmt ori prea hain;
Trimis părinte-aici
aveai privirea-ntoarsă
Ivit am fost dintr-o
neatenţie dureroasă.
Să cred că ai
făcut-o din adinsul
Ciobit era în acea
clipă tot cuprinsul
Sau vasul mic în
care-ai pus sămânţa
Într-un pahar să
vezi cum biruinţa
Nu va da greş nici
chiar acolo când ogorul
Era subt zări o
zarişte prigorii cercau zborul
Ci nu pricep cum
sufletul meu s-a micit
Menit atunci pentru
visare şi cunoaştere
Cu toate astea-n
exaltarea viselor am chin
Ştiu ce ne ceri dar
nu ştiu să le ţin.
Contraste
Tăcerea este marea
ispăşire
Or chiar aceasta
este cea mai grea.
Cu cât vorbeşti e cu
atât mai bine
Să crezi că poţi
ierta în suferinţa ta!
Al neştiutului care
te afli-n lume
Înainte a pricepe
şi-a te detesta
Că n-ai sosit aici
cu-n scop anume
De-ar fi aşa nu
ţi-ai putea ierta!
Cum te-ai putut lăsa
purtat în lanţ
De la-nceput până
s-ajungi în şanţ.
Mai lămurit îi este
stinsului tăciune
Lumina dinainte de-a
se-ntuneca!
Oh, în lumină nu e
doar înţelepciune
Ci mai în adânc eşti
încă-n fapta rea!
Dimineaţa a venit cu vestea
cu recunoştinţă
mare tuturor…
Dimineaţa a venit cu
vestea care nu s-a mai vestit.
Eram tânăr eram
zimbru eram floare de yacint.
Infinitul e o casă
cu mai multe încăperi.
Alesesem o fereastră
între azi şi între ieri.
Alesesem o
sprânceană foarte foarte ridicată.
Sala mea de bal era
o sală de cleştar adjudecată.
Nu erau judecătorii
şi nici juzi pe nicăirea.
Eu eram judecătorul
pravila şi jupuirea.
Cum fugeam la
vânătoare dupe cerbi şi căprioare;
Drept la ţancuri
lângă hăuri ca din întâmplare
Mă privisem lung în
faţă mă lovisem cu-o cravaşă.
Ay ce viaţă ay ce
moarte ay ce veşnicie laşă.
Stăruiam de ceva
veacuri lângă faţa mea de ceară.
Şi ningea potop de
flăcări între iarnă şi-ntre vară.
Anotimpuri care nu
fuseseră decât în visuri.
Îi scriau eternităţi
– clipei îi dădeau înscrisuri.
Dimineaţa lin căzuse
preste creste preste culmi.
Eream crâng de
liliac şi eream şi crâng de ulmi.
Şi văzui şi-o
întâmplare fără cifră şi măsură.
Nu ştiam ce mă
aşteaptă dar ştiam ce mă îndură.
Depărtarea mai
departe lin creştea din mine.
Cu iluzii de iubire
fără de-ntristare şi suspine.
Cald şi frig însă
puteam să spun de nebun:
Prima oară-n
sinea-mi fără teama că apun....
Cine ştie ce nu ştie
Cine ştie ce nu ştie
şi de unde ştie
Ce nu ştie dar
întinde untul neştiinţei
Lui pe pâine şi în
mintea slobodă
A primi orice veste
însetată de erori
Ca ploaia de nori cu
soarele sorbind-o
Înainte de-a cădea
udă peste noi
Şi peste pajişti
preste drumurile de noroi
Ea ne poate răcori
cu neştiinţa ei o clipă
Şi jumătate de minut
după aceea şi pe urmă
Răspândeşte în
văzduhuri o mireasmă umedă
Şi friguroasă încât
cinci planete tremură
Celelalte două mor
de cald se răspândeşte
Zvonul cum că totul
ne-a fost până aici
Cine nu-i născut
să-şi ia adio şi eventual
să nu o mai ia de
la-nceput…
Confuzia
Lângă
copăcelul meu moartea-şi scutură
ultimele frunze-n acest an – lăhuze
singura muiere care naşte totodată îngropând
şi hlizindu-se pre cele două străzi confuze
între cele două străzi paralele: A avea
şi A şti; n-o aşteaptă dupe colţ nimenea
pe muierea îndrăcită delirând şi suduind
viaţa mea şi viaţa frunzelor; dupre Ea
cam acelaşi lucru şi corvoadă grea. Un blestem
de care strigă-n gura mare: “Eu de ce să mă tem.”
Strigă zi de zi gura ei mare şi spurcată de păcate
ochii cu sprâncenele frumos arcuite şi pictate…
Nu e mama mea ţipă copilul din hamac.
Nu e mama mea măcăie raţa pe un lac.
Nu e mama mea se cutremură cerceveaua
La ferestre; Ba-i a mea, înăduşit, cucuveaua
Şi-o revendecă-n amiaza mare cenuşie şi atonă…
Uită-te la mama “mia” e numai cât o tonă
Şi-n căduri tot timpul ca o căţea gata a făta
pe la stănile din vale; n-o poate lega nimenea?!
Lucrând la paralele inegale care niciodată
nu se-ating. Când pe strada A avea este foarte
cald pe strada lui A şti tremură bietul savant
de frig; dacă mai e şi poet e vai de noi:
într-un fald
din inimă-i curg lacrimile de smarald; o
perfuzie
i se face-n dar de-alde A avea pentru deziluzie
pentru a spori greşala Morţii şi confuzia
dintre a ne naşte şi-a muri subt stele...
Între A avea şi A şti pe cele două strade paralele
cu spini şi castani –Moartea e Iluzia lui
a fi fără a avea şi de a avea fără a şti!
O metodă a viului
Eu cred că stând de
fiecare dată singur
Aş putea începe.
Atunci te iveşti tu şi strici totul.
La ce bun s-o iau de
la capăt şi totuşi o iau.
Vise dictate de
compoziţie. O ştiinţă
Care-mi intră şi
astăzi prin pori. Sunt burduşit
De această ştiinţă
care va ieşi la iveală cine ştie când.
Vor fi ani de-atunci
voi uita clipa infestării mele
Aşa cum o mamă
născând uită clipa conceperii…
Scap stiloul din
mână. Ce semn poate fi şi acesta?
De oboseală, din
neatenţie? Mai bine să trecem
De la una la alta;
este mult mai uşor; e un mod
Mult mai practic şi
se citeşte mai bine…
Aşa poţi scrie la
infinit. Cine citeşte?
Băcanul? Gospodinele,
nu; ele tocmai au pus
Să spele şi-au trimis
copiii la joacă e codrul plin.
Brazii vin de la
munte. Atâtea ninsori. Ceva care
În mod fatal ne
încântă. A găsi cu pricepere
Un mod de a zice. A
fi eficace. A defini totodată.
E un lucru normal. E
la mintea oricui să te
Sprinjini pe
definiţia dată. Se luptă se luptă
Toţi devenim
eficienţi. Totul devine posibil.
Numărul unu e marele
orb! Lumea lui unu
Tainul zilei tutunul.
Şi încă ceva…
Exact însă nu-i
totul. Graba şi grija.
Aceste sintagme care
pot naşte înjurături.
Cine şi-a piedut
întâiul credinţa în sine? Mirele
Sau Mireasa? Zilot
Românul. Un proverb.
O desfacere spre
altceva mult mai sigur ca tine.
Sania curge la vale
acum nu mai fuge. E un torent.
Au găsit sub zăpadă
cadavrul micuţului. N-au prea
Avut timp de plâns în
loc să-l plângă l-au conceput
Pe următorul. O metodă
a viului. Astfel,
Şi numai astfel te
vindeci. Indiscutabil;
nu avem voie să oprim viaţa pe şina
nu avem voie să oprim viaţa pe şina
Căii ferate din mers.
Trece şi trenul ăsta.
Dacă nici acesta
atunci care altul?
Să nu mai numeşti ce
exprimi. Fă-l!
Fă-le pe Toate! Ai
carnea lucrului tău
Ţii între dinţii tăi
viaţa. Mestecă, rumegă,
Fugi! Ai grijă la
sfatul celui viu nu te culca
Prea sătul dacă vrei
să te trezeşti devreme,
Dacă vrei să te mai;
dacă un singur veac
Vei considera că îţi
va fi de-ajuns.Sunt unii
Care vor câteva şi
abia se îngrămădesc în ele.
Nu sunt dintre cei
mărunţi. Programează-te
Totuşi pe unul -
tu…Fii modest. Modestia
Prepară ceva în
laboratoarele ei cinice.
Despre geniu să nu
discuţi cu ea şi în
General să nu discuţi
despre geniu cu cei
Desculţi ca şi dânsa.
Înţelege-te singur; e acesta
Un ecou îndepărtat
care vine din viaţa ta.
A lua elementele în
spinare; a duce tot greul.
A crede şi în altceva locuind însă tot timpul
În credinţa de bază. A fi clar şi distinct.
Cât clar se mai vede
azi cu ochiul liber?!
Un nerv. Diseacă un
singur nerv
Şi-n rest nu-i nevoie
să ştii ce-l compune;
Din câţi nervi eşti
compus tu. Apă, aer,
Azot. Mai ales acest
imbecil de azot
Care ia foc în aer şi
nu se udă în apă,
Acest imbecil până la
urmă el singur
Şi cu trufie va păpa
tot.
Alcătuirile se
continuă. Aşa a fost.
Aşa a fost
dintotdeauna. Continuări.
Continuări şi
regrete. Reclame
Pe baza regretelor.
Nişte cinici.
Un câmp de margarete
de panseluţe.
Un câmp artistic
moartea aceasta
O depravare plastică
un indiciu
Cât de enorm a fost
totul şi de data asta.
Gustul rămâne la urmă
fără cusur.
Cât pământ. Câtă
deprindere cu neantul.
Dacă priveşti cerul
dacă vezi bine cerul
Stelele sunt toate
la locul lor.
13 decembrie 1983 ION MURGEANU
(din vol.O STICLĂ ÎN MARE
POESII SI POEME.ANTOLOGIE,TIPOMOLDOVA,2013)
Confesorul
se dedică lui Mihai Eminescu
I
Andante con moto
Aici locuieşte un mare poet un om care s-a stins de vreme aici în casa lui. Aceste flori ce cresc pe malul drept al râului sunt singurii ochi palizi care l-au văzut şi au plâns. Văzduhul nu are mai dulci mirezme ca auzul privighetorilor. Işi petrecea repaosul în veghe şi lin a trecut pragul gloriei sale. Glorie vieţii şi semenilor săi adevăraţi care l-au dus pe braţe. Era cel mai blând şi mai pur. Ochii lui s-au deschis într-o singură zi s-au închis într-o singură noapte pe cripta lui scriu numele meu ! Să cadă toamna cu vânt şi ploile să şiroiască să se împuţineze candela luminii ! Ridică-i braţul demiurgic tu lacrimă Speranţei !
Iată, a
poposit primăvara covorul ei verde e
jilav
Căci încă mai durează somnul jivinelor în văgăuni !
Ochiul cerului e curat deschid ochii dar ochiul lui era mai dinainte deschis.
Ca un fruct dezghiocat din coaja lui revarsă gustului întregul. Dinţii mi-i laud
căci n-au stat încleştaţi ; aerul era plin de paseri dor de odihnă din
pământ ca o mireazmă tare umplea aerul pe pajiştea de lângă râu ; râul
curgea agale….
Din nou s-au ivit
ochii ; acest calm de dimineaţă !
Se-aude clipa din
aripi bătând şi eu venit să descriu anotimpul !
Culegeam florile
mici pe câmp şi atunci mi-am văzut mâinle. Jertfă cui ridicau ? Mai presus
decât noi mai presus decât mine în aer luneca o veste somnul invulnerabil în
amiază boii albi păşteau şi duhul lor alb adia sufletul mare al Zeului !
Să ne obişnuim cu
ziua trecătoare, spuneam !
O, mici fiinţe
presărate de jur împrejur câmpul deschis
şi-arată tainele
dar taina ce adie în văzduh
a coborât până aici din ochii copilului ! Casa lui e departe. Din somn l-a înfăşurat mama şi cu o mirabilă grijă pe albele-i picioare
legănându-l aici lângă râu l-a depus unde are loc creşterea grâului. Speranţă
în boabele grâului ! Soarele s-a încins acele ceasornicului din turn urcă
în catedrală!
Nu tulburaţi
liniştea celui trudit!
Suntem mulţi şi
vom veni în câmp tot mai
mulţi !
Venim să vedem
minunea !
In două zări
ca-n două braţe ţinem pacea hotarelor strâns căci între hotarele albe are loc
coacerea grâului.
Mângâindu-mi
creştetul Zeul mi-a spus: Ai grijă! In tine s-a iţit sămânţa dragostei ! A
mâinii dreaptă cutezanţă ridicată la cer
un cor auzeam ca un stup pământul legănat fără margini pământul ca o boare ca
un gând îmi trezise auzul iar eu căutam între lanuri să-i desluşesc zilei
gustul !
Din câmp pe subt
ierbi fără trebi fără cusur
întâi o cărare a
pornit drumul şi acum merge singur
bătrânul duce în
pulberea lui din zori până seara un
anotimp o o viaţă un veac aceleaşi întâmplări lunecoase popasuri, dar
întâmplarea luminii din toate e mai
presus !
Tu ai venit din
aer dulceaţă şi gustul tău adia tainic m-am aplecat în genunchi cu mâinile
împreunate leagănul verde auzul mi-l umplea
suave sunete şi inimi nevăzute în văzduh asemenea unor fetiţe cântând!
Câţi au murit pe
lume se vor întoarce căci pe lume
e-acest islaz
albastru lângă baltă e-o sărătură pelin mărunt Vacile Domnului mişună lângă
vacile noastre/ Iată cât de imens e totul ! Şi umbra la amiază sub lozii
râul adormit în
matcă acest roi de albine strângând mierea dar mierea-i asemeni cântecului pe
buze îndrăgostite ! Gospodarule, stoarce-ţi fagurul ! E nevăzută mâna
luminii iluzia acestui tărâm crescu şi
dulcele m-a ispitit/ Fetiţele cu pulpe dolofane umpleau câmpul !
Despre această
amiază vreau să vă povestesc şi despre somnul
meu de înger lângă râu când unda râului e-n mâna unui zeu hoinar. Vai,
nu mă treziţi ! Sunt legănat de cerul verde şi de-acest copac cu rădăcini
adânci şi cu frunzişul rar puteri
nebănuite îl susţin ; mă ţin aceste
clipe în natură până la venirea Mamei !
Vă spun tuturor să
ne întoarcem aici, râul curge agale
cu trecerea
anilor, printre sălcii tăcutele lanuri,
abia înnotând, şi
deodată o minune : Floarea Soarelui !
Imn să-i spunem,
Regină, pricina sexelor ea judecă ;
Regele zilei e Soarele! Cu tălpile desculţe ne-am înapoiat pe orizont/ la umbra stelelor, pe dâra lor rece de foc.
II
Allegro moderato
Acum nu mai joc sunt un mort pieptul meu este al unui mort şi simt iarba cum creşte năvalnic sau poate aşa se spunea doar în clipele de singurătate, când credeam că sunt zeu când iubeam; era cerul senin era seară o linişte de morminte de jur împrejurul caselor noastre; cu vocea ei eram obişnuit cum zici Bună ziua în delicii urma somnul amiezii: o oază era; şi asemenea mie îmi semăna îi miroseam părul îi priveam privirea; era fiinţa stranie în care mă contopeam încercând moartea; ea singură avea nevoie de sine iar eu să mă justific!
Sau poate m-am
înşelat. Ţi-am ascultat cântecul zi bună
şi doar târziu m-ai înfăţişat ochilor curioşi. Străinul care a ucis: iată-l!
Acum stau singur şi cuget îmi pun fruntea în pernă şi-n pernă obrazul oval
mi-aduce aminte seara durerea resimţită atunci când îţi încercam cu degetele
trupul ca pe un pian. Mă cert că nu ţi-am spus ce melodii cântam
deşi mai cred şi-acum că numai în
tăcere rodeşte taina Adevărului; Bună dimineaţa !
Revino din
căile pe care le încerci nici paşii tăi nu cresc în distanţa lor surdă; vorbeam
şoptit atunci
când mă
însetai să-ţi spun despre totul ; dar
Viaţa într-un Unic Om citind-o îţi plăcea; alegerea sau poate
adevărul lui căzând atât de diferit pe
inimile noastre delicate.
Iarăşi era seară.
Mi-aduc aminte era liturghia verii
câmpul se deschidea să ne înghită din palme mici bătea tot păsăretul mărunt de
pe câmpie; ne-am dus la râu râul curgea
agale departe încă de zbaterile noastre şi prinşi de mâini am stat în iarbă; la
întoarcere mici jurăminte fragede; cu
palmele pe uşile bisericii am adăstat
departe încă de altar; mi te făcuseşi singurică dar ; mi-erai mireasă din obişnuinţă iar eu doream să mă justific !
Aceste ode le-au scris vechii poeţi cu
literă frumoasă, îţi spuneam. Glorie lor ! Glorie vieţii care a durat până la
noi ! Eu încerc numai. Eu sunt atât de singur încât am dreptul să încerc ! Cei
care-ncearcă singuri ca şi mine pornesc de la aceleaşi adevăr dar nimeni nu ajunge
! Pot fi eu sigur când pornesc această furtună iscată din adâncul sufletului
meu senin ? Şi tocmai acest lucru demonstrez !
Priveliştea aceasta pustiită ca suprafaţa lunii
şi asemeni lunii văd sufletul tău auriu
în această distanţă! Dacă am cerceta! Noi însă blesteme vii în răni deschise ca
necuviinţa; noi înşine grăbindu-ne această caravană şi acest deşert fiecare pe
rând este insul dramatic al speciei şi-acestui ins îi cer să mă asculte! Dar vorbirea
mea nu seamănă cu înţelesul ei!
Numai
dimineaţa e la fel şi seara.
Îţi aduci aminte de sărutul care îţi
deschidea ochiul ca pe o floare?Aceste mici cauţiuni vin azi să se adauge înstrăinării, lin. Dar
cine ştie mai bine ca îndrăgostiţii
să-şi ia răsplată rea din fapta
virtuasă; sau cine-i cere ca dânşii voie trecutului să sufere de voie bună?
Îi înţelege cineva ? Ei sunt ai tuturor
acestor întâmplări trufaşe pe care
chiar înţelepciunea le
exagerează; căci dânşii vor mai multe valuri şi
mult mai multe încă de teama neajungerii la ţărm din mările pe care singuri le înoată în anotimpuri blestemate pe un continent aton !
Inima mea ciudatul refren al morţii
tuturor încearcă spaima dar insul meu
vrea ca să fie clar! Am ucis atâtea corăbii în larg iar din pasionatele
călătorii ce s-a ales? Corăbiile lungi când acostam dincoace de fiord şi
storurile rămâneau şi ziua trase! Am fost puternici cât trupurile ne-au ţinut îmbrăţişaţi tu ştii
acest lucru de aceea numai ţie îţi pot spune
numai ţie pot să mă plâng.
Această radă a slăbiciunii în care debarcam
cu prudenţă şi cât mai aproape de mal e-acelaşi ţărm de stânci neocolit de
fugă; Fugi! Îţi strigam delirând! Sau poate că abia îţi murmuram. Sau ne
prilejuiam mirarea ca acum sau nici atât
! Vijelioase scufundări care ne aduceau
la suprafaţă, pe val, din pieptul
valului de sânge sincer ca un ideal căzut!
Tu cu ce piatră ai mai putea azi să
spargi ferestrele acestea oarbe zile şi nopţi ?
Acum stau singur în genunchi şi
catedrala urcă !
Nu limitele zeului numit Speranţă le-am
atins cu buzele de sânge umede în timp ce îngerii alături cad şi totul devine o
îngrozitoare debandadă. Încât conchid: Nu ştim nimic aici şi uite până unde-am ajuns!
Ţi-aduci aminte: îţi spuneam:Ştim totul
despre noi ! Prietenii priveau pieziş
iar noi descoperisem râsul
şi râsul mască a ruşinii pe obrajii
regilor iar lumea noastră nu era nimic în faţa gloriei acelor regi de-o clipă în
care ne-ascundeam melancolia! Ecoul ei ne-a zguduit credinţa!
Când pleci în drum dai liniştirii claritate, dar fincă
totul izbucni din trup, iar trupul e această carceră, chiar dacă vom dori să
evadăm ne va dezamăgi !
Numai tineri şi numai cu puterea
putinţei putem. Iată un Imn tinereţii ! Chiar dacă azi răsună rar, din tot
atâtea goarne sparte, nu moare cel puţin ecoul lui !
III
Majestuoso
Spuneai că ştii totul spuneai că vei scrie acel faimos testament al tuturor lucrurilor pământeşti ! Iată-te pregătit pentru această muncă pe care aspiraţia n-a încercat-o – doar singurătatea.
Şi singur fiind te miri că
înţelepciunea te părăseşte, tu care cauţi de-atâta timp înţelepciunea în
singurătatea morţii; tu, care glas nu ai, căci în definitiv glasul e-n ordinea legilor !
Şi sunt chemat să judec anotimpul !
În acest timp mă ţin cu mâinile de
tâmplă cuget ce greu era să fiu un rege pe destinul meu pe când nu s-a născut
decât bufonul ţinând predici şi ziua ce pluteşte în incertitudini !
Grijă să ai de osemintele care dorm în
pământ!
Cu buzele ţii roşu cântecul ţii în
braţele tale desăvârşirea pe care numai
clipa o împrăştie…Către seară singur la fereastra ta stând asacultai
nemărginitul câmp şi datorită copacului din preajmă îţi veni în minte vechiul
murmur al orelor de seară din copilărie. Ai fost plecat pe-aceste drumuri unde
umblă astăzi doar streinul. Nu te mai
recunoaşte gestul. Nimeni. Ierburi bătrâne îşi bat săbiile scurt şi limba
cailor amară-i de pelinul verii; iar noi iubeam caii; iar noi iubeam morţii şi
pluteam în adierea celor vii.
Spre seară, când oamenii pe câmpuri
curg mi se păreau îndepărtaţi mi se părea că aduc vestea ! (Se va fi săvârşit
Minunea ?) Dar turla bisericii măsurând-o în preajma zidului ei de altar am
simţit ameţind lin pământul ! Acolo subt ruginii dumitriţe dormea trupul
bunicii iar eu cunoşteam din copilărie dulceaţa mâinilor ei!
Mai curgea drumul neistovit mai curgeau
oasele
Şi fruntea bine adâncită în iarbă îmi
amintea deodată poveştile pe care cărţile mi le-au desluşit! O, înserări! Sufletul adia şi
devenise alb iar noi iubeam caii la piatra hotarului unde era o cruce veche şi zona de arşiţi
văruită; departe, râul agale! Ne întrebam cine-i eroul?
Şi-acum ţin minte seara sfârâitul
stelelor!
Adia de mirezme coapte câmpia apoi
ţi-am desluşit părul şi trupul tău în lună şi mirosul trupului copt! Eu cânt
acum fiind din ce în ce mai singur dar
auzul meu pluteşte neîncetat şi nu ştiu
când şi de unde se mai întoarce! Coloana zilelor urca înfăţişându-ţi
trupul dar eu apreciam distanţele după încrederea inimii albastră incantaţie
sporită în adâncurile minţii. Zeul total.
Zi-mi iarbă zi-mi secere şi ascultă arama
ruginie ca un gest de toamnă al lunii! Curg umbrele pelerine pe şes
firele ploii sunt trase de vânturi şi
tânguirea clopotelor
în preajma incendiului mi-aduc aminte
că ducea un drum la canton mi-aduc aminte cărarea ce însoţea calea ferată zile
şi nopţi. Noi ne culcam în preajma nopţilor dar adormeam spre zi. Miraje de
pământ!
Fericită fu ziua călătoriei
soarelui peste obrazul pepenilor
galbeni! Fericită când ieşi din ascunzişul ei şopârla în bătaia soarelui!
Aceste mici fericiri au fost balsamele copilăriei! Glasuri de preoţi nevăzuţi
la amiază umpleau uliţa pustie şi amiaza oilor subt gardul vechi făcea
prietenoasă răcoarea ca pe-o adiere; verile ca un cuptor de pâine şi cireşile
prin zaplaz, - ne îmbiau acele fructe stranii, dar cu ce paşi călcam?
O, sinceră mirare a
celor morţi demult ! Ţinem în palme greutăţile frunţii! Fiind din ce în ce mai
singur aceste limpezi armonii ale serii le cânt şi acum când focurile se aprind în vetrele primitive
când mama gustă borşul pe a doua zi vacile stau mulse câinii pun urechea pe
pământ şi adorm iar tu ştii totul! Steaua care într-o singură privire a cuprins zarzărul
vechi din faţa casei şi nemărginirea mării !
Deschide ochii,
larg, ca două corăbii menite să călătorească împreună! Dar ochiul drept ştie de
ochiul stâng? Cu mâna subt tâmplă somnul vine cu imagini ale somnului care pot
fi desemnate în colbul drumului. Doar mamei tale să-i mai scrii asemeni mult
mai târziu când în destinul tău vin drumuri lungi aceeaşi mână prelungind pe un cadran de umbră ; doar mamei tale
din candoarea acestui straniu de-semn şi
din această urmă stranie neştearsă pe nisip de vânt !
Odată te-ai trezit
şi înflorise trandafirul ! Cât roşu !
Poate o indecizie
a sângelui – o, iată amprenta
Acestui gest
violent care-ţi măsoară şi astăzi Cântecele !
IV
Solenne
Bătrâne sufletul meu cântă senin şi nu sunt încă bătrân
dar cunosc bătrâneţea. Ca un copac pe
care furtunile nu-l ocolesc viaţa mea se
ridică împotrivindu-se. Cu mii de
rădăcini în pământul legat de zelul meu prin spirit se opreşte aici. Peisajul e
cunoscut. Voi reţine bisericuţa din vale şi uşa altarului ei de aur pe care
tineri ne-am pus mâinile şi ne-am juruit.
Mâna ta mai suspină şi azi pe obrazul
meu: Acesta e trupul meu, zic, şi mă culc ostenit la pământ, acesta e sângele meu, drumul acesta urcat acum fără
trepte coboară.
Acum văd singur matca răsăritului
delirul soarelui
măsoară umilinţa noastră; acum vin
singur şi pieptul
semn al bătrâneţii stă nins lângă
piatra altarului.
Sufletul meu cântă senin şi nu sunt încă
bătrân dar cunosc bătrâneţea. Zilele mele bune zorile, nopţile mele lungi
mările, succesivele morţi şi vieţile succesive; greşalele morţilor vii şi
păcatele vieţilor moarte pe toate încerc să le port aici până unde-am ajuns!
Aici doarme un mare poet cel mai mare
poet pe care l-am iubit cum mi-am iubit sora; lumina lui a fost privirii mele
mai vie ca începutul luminii pe pământ !
Glorie lui! Casa lui e aici între arborii lunii iar eu locuiesc casa lui ! El
îmi vorbea la tinereţe de bătrâneţea
secolelor: era un geniu în absolut!
Deoarece văzuse Drumul am avut un
Drum şi nimeni nu m-a putut abate din
căile sale! Un templu în limba lui mi-a
zidit şi tot el m-a pus paznic la uşile
sale. Ci eu vă zic să nu intraţi, căci tot ce veţi vedea va fi mâhnire, devreme
ce simţirii lui nici astăzi nu-i văd
marginile. Ca o întindere pustie ceasul meu bate pasul pe loc.
Roţile vieţii zdruncină capul meu neted
începând să-ncărunţească şi astfel port gloria idolului meu perfect acestui
mare poet care-mi vorbea de bătrâneţea secolilor. Grădina lui nu ascundea nimic
din faţa viitorului şi masca lui pusă pe faţa soarelui nu stânjenea mai cinic
decât demenţa acrobaţilor supuşi aceloraşi mijloace ale execuţiei în propria
lui Artă. Arta lui există . Poetul doarme de vecii somnul lui limpede. Aici e
casa lui. Nu-i tulburaţi odihna. Pe cripta lui scriu numele meu. La steaua lui
pe cer călătoria mea sfârşeşte. Aici, străine, bătrâneţea mea începe să-şi
trăiască tinereţea.
(1969))
Scrisorile din Danemarca
Dlui Ştefan Aug. Doinaş
In memoriam
Marmură
Întuneric şi marmură crimă lectura ce-o schimbăm
De multă vreme e-un plictis
Aş vrea
făgăduinţele din nou aş vrea să-mi scrii pe
Marmură
Se mai găseşte
Turnul Inocenţilor în paradis havuzul
Încerc şi-ncurc
acela e un Turn pe care se caţără
Maimuţele fierbinţi
Sunt regi care şi-au pus amantele în ramă
Sunt regi cuminţi
De paşi e
marmura scuipată şi de-o larmă de paşi
Care se-aud cu timpul
măriţi
În paradis
amantele în ramă se scarpină de aur
Aş vrea să-mi
scrii din nou aş vrea să-mi scrii pe
Marmură
Se mai găseşte
Turnul Inocenţilor în paradis?
Divinul
Nu sunt ironic vorbirea-mi curge de ger înmănuşată
Că iarna pare
bine să nu se-aşeze caldă niciodată
O simt în oase
Dacă cerul nu şi-ar pune fruntea
Pe-un arbore de
sprijin în via mea
De nu i-aş
trece punţile alunecând mereu cu sângele
Uranice efluvii
încearcă tu şi trage bărcile pe fluvii
Sub stele
Ce vei simţi ce
apă îngălată acolo-n subterană
Carnea mea
suferă cu viermii globulari
Prinşi
sub sprânceană
Mă doare şi
mă-nalţă A celui ce mi-a zis
Că voi dormi
e-această carne uitată aici în paradis
Într-un mojar
de zmalţ ochiul de înger în divine mâini
Cu stelele pisat abia-i ca-n ceaşca ta
Un praf de zahăr cubic pe
inele.
Târziu
Morala îndrăzneşte să mi se-aşeze căpătâi
Trec pragul casei
Nimeni de-atâta
timp şi zic: Târziu
De ce mai vin acasă?
Un râu mereu se
varsă murdar de vin
În cârciumi
Nu trebuia cine
ţi-a dăruit floarea aceasta
Din ce Grădini
Un păzitor
desigur înamorat de roze
Din mâna cui o
smulse chiar el ca să plătim
E umărul meu
searbăd şi se va prăbuşi
Se duce Timpul
Umbra pe Zid
Aceleaşi case
unde se-aud perechile în şoaptă
Vechiul destin pe care-l ocolim
Departe
Cred că nu-i nimeni prea departe
Adormim.
Domnul Yorik
Câţi actori au fost şi Domnul Talma în grădină au jucat
Am văzut cum
taie mărul şarpele cu dinţii
I-l întinde chiar Măriei
Sale
Doamnă Eva ai
această parte dumneata!
Restul e spectacol !
Restul e surpriză !
Au venit apoi şi Regele a venit suita Sa
Domnul Yorik
însă doarme umbra este deasă
Ca-n Realitate
Regele pricepe
dar se-ncrede încă
În oştirea bravă ce-l va apăra !
(Dumneavoastră
Doamnă – căci eraţi acolo –
N-aţi văzut nimica
N-aţi simţit
ceva?) ( Eram ambetată
Că-mi turnase-n
oase cumnăţelul vraja sa
Dar ca să fiu sinceră
Căci am priceput
În grădină a
crescut otrava chiar în măr crescuse
Chiar aşa a
apărut). Dumnezeu trecuse şi-o o
însămânţa.
Dumineca
Nu mai primesc de nici un fel cuvinte şi nici vrăbii
Nu mai stau pe crengi în
curţi
Caldarâmul în
oraş e ud de dimineaţă aud
Fanfare îmi închipui ca pe vremi soldaţii
Spui că s-au
dus în cimitir să-i caut
Să le număr oasele
Dar sunt eroi
acolo-n cimitire Doamnă vă jur
Zici că-i o
vlagă alterată din soiul de bărbaţi
Pe care-i caut zici
Ne plimbăm pe
maluri taluzate-n caterinci
Subt punţi din mâluri iarba răzbind la suprafaţă
Respiră chiar
ea mirosul greu duhnind de altă viaţă
Aud
fanfara în oraş în cimitirul de pe deal
Mă duc să-ţi
ispăşesc porunca şi ce văd: soldaţi
Pe vine stând
iar puştile sunt aruncate-n iarbă.
Un dar de regi
Te plângi zadarnic şi uşor cum aş putea
Să mă îndrăgostesc de cine
Şi adaugi că îndepărtarea noastră-i cu atât mai bine
Pretextul unor
muritori să sufere
Iar dacă nu V-am trimis coroana
E semn că nu o
mai pot purta
Aici se poartă
da coroane foarte reci cândva
vreau să mi-o pui alături pe mormântul Domnului de
Baudelaire un dar de regi
O carne de regi
puţind şi viermi de-ai şti cum rod
încă de-aici în mine ca soldaţii drumul în
Egipt
ţi-ai trage
înapoi privirea
Un hoit
întreg palatul e
o găleată din
care servitorii toarnă
în vespasiane
resturi nupţiale
şi câteodată aur
tot mai
puţin.
Condeiul general
Am datoria să vă scriu căci vremea
se pierde în zadar
Şi s-a ţâcnit de bine condeiul majestăţii sale
Domnul General
Poeţii sunt
prea sinceri înoată fac gimnastici
(poeţii noştri nordici dar orişicât
contimporani)
E greu să fii
alături şi-n jur cu-atâta viaţă
E grea iubirea
noastră: atârnă de scrisori
Azi nu adaug mai mult nimic am grijă
De testamentul meu
Un fante ori un
rigă vor moşteni haznaua
Şi cel mai gras viţel
Revin să
mă-nţelegi sunt singur
Am treburi până
peste cap
Să scriu să-mi
aştern patul să visez
( e bine că visăm măcar ceva)
Iar după ce
visez
Voi scrie îmi voi aşterne patul voi cina.
Bonifacţia
Să râdem şi să ciugulim din oseminte
Ca porumbeii albi
Acolo
întristarea coboară cu amurgul
Un fel de altă viaţă
Rupe din carnea
ta îi zici şi-ntinde unui nenorocit
Ce dacă-i şi
mai singur decât tine
Cu dinţii rupe
din dulcele tău Dalbo
(şi-o scarpină o salbă)
Ce dacă domnul
este cerşetor ce dacă gradul nostru
Mai galben ca moneda-i în paturi de
mătase
Sunt sigur că nu doare sunt sigur că
ne-nalţă
Când te întinzi
alături de-acest mântuitor
Copiii ce-i vei
naşte vor trebui să nu mai sufere
De dinţi de
cancer
În acest veac în care
Nu-i nimeni să
se roage
Întinde-i patul
nostru şi îl roagă
Puţin să ne iubească pe domnul cerşetor.
Vesela noapte
Va fi învinuit că-i sincer şi că-l
doare carnea
Simţea bătrânul
rege grădinile-i pustii
Se-aude-n gară o fanfară
Şi strugurii la
cramă de-acum în subterană
Se aud
Urnind un val de sânge gri
Un târg e de
beţivi şi de copii
Se-aude jazzul
Îl doare carnea
tare şi spun că e prea sincer
Copiii ştiu din
faşe amantele să facă
Să-i vrea
de-a dreptul goale
Când nu mai sunt copii
Ei bat cu
palmele în tobe din ce în ce mai ageri
A voastră e
speranţa şi-aceste nopţi prea albe
De ce să
răstigniţi Nebunul pe uliţă copii
El nu vă strică
balul se uită pe fereastră
Şi nu vă
spune-acasă că e Maria goală
De ce să-l răstigniţi
Nebunul e şi el
un copil.
Inelul
Prietenă în
firea oricui se-aşează neputinţa
Dacă speră mult
v-am trimis
inelul dar azi se poartă altfel
au Doamnă
coapsele subţiri de vrednic ce-s lucrate
se poartă în
ibire Evul Mijlociu v-am zis
rămâne să adaug sensul
regi prea
puţini dar măscărici câţi purici
atâtea războaie
câte-au fost pe regi
i-a vlăguit de minţi
au capete subţiri
dar ce-are a
face ?
Mă-ntrebi de
mode şi-ţi răspund ce e modern
Sau: tragi bine
şnurul şi-a căzut perdeaua
Mirii fac
invers dragoste sunt îmbrăcaţi în zale
Dorm câte cinci
în pat iar unul e nebun cel singur
Acest mire
Doamnă citeşte liturghia pentru muţi
În timp ce-n
catedrală jazzul se-aude ca o carie.
Baltazare
Sunt zile întregi după care cu mâna de ceafă te ţii
Spui că ai fost
un cuminte copil
Că-ţi plăceau
ţurca şi alte prostii
Acum eşti un rege aşa din senin
Un
rege mănos
Supuşii la caznă îi pui să îndure
supuşii frumos
Te roagă să
vezi de păcatele lor
Că-i înşală nevasta
Copiii lor
seamănă ţie e regatul de proşti plin
O cizmă şi-o
târfă conduc divinul destin
Copiii au
glasul uşor ca părinţii
E plină grădina de meri şi de larvele
grase
În carnea lor
albă
Simţi viermele cum adie uşor
O poamă de măr
a crescut cât e casa
Copii o strică
în dinţi
Li se scurge melasa păcatelor voastre
Aşa trece viaţa
Sunt zile
întregi peste care un hău de omăt.
Bătrâne continentul
Spuneam zădărnicie să-i scrii unei femei
Ce suferă de lene
Aceleeaşi că
vii poimâine şi poate să aştearnă
Devreme ce
oraşul e perna ei de damă
Plouat pustiu
L-ai dărâma ai
pune Bomba
Şi nu te-nduri
de păsări de arbori şi copii
Bătrâne
Ambasador bătrânul continent
Se sparge de hotare
Uşor
aplecat aplecat peste fila ta albă scrii
Laşi în aceste
ode mici nebunii de crini
În timp ce
Doamna vrea război cu generali
Şi grade
Tu o întrebi de
harpă
Bătrânul nostru Soare
Încă senin.
Letristul
Ţi-am scris şi ieri îţi scriu şi azi o fac şi mâine
A scrie nu-i
chiar simplu nu-i totuşi cel mai greu
Am scris să treacă timpul am fost
ambiţios
În zece zile cât am avut permisiunea
Îngăduinţele
şi raţiunea rece
Nu-i uşor
Într-un oraş în care vin corăbii
iar
uneori sosesc scrisori
Într-un oraş în care centurioni pe
iarbă
Îi vezi întinşi sau umbre
lângă
femei pe care cuviinţa
le desfată doar
cu bărbaţii lor
Acest oraş e
templu al Iubirii şi-i Leagăn lui Amor
Ferestrele sunt
stinse nu ştii ce se prtrece
acolo-n dosul lor
Scriu celei mai
frumoase frumoaso ucigaşă
Ca şi cum
naufragiul i-ar scrie mării sale
Şi i-ar ceti-o Vântul/ Pustiul Mărilor.
Dizgraţia
Bat în ferestre zorii ca nişte mici copite
A început
războiul zici întorcându-ţi trupul
şi-ţi pipăi rănile
Te-au aruncat
în şanţ vor trece peste tine
Simţi chiar
sudoarea rece curgându-ţi pe obraz
Ce luptători
grăbiţi şi-aceştia îţi zici
Ce bine este totuşi aici la tine-n şanţ
Măcar să-ţi
cadă fata aceea care-o ţine
Pe iapă ghinărarul mergând alăturaţi
Minuni însă
vezi bine nu se petrec în şanţ
Îşi duce
ghinărarul la el acasă prada
Şi ea se
hotărăşte scâncind să se dezbrace
De-o vede
naţiunea cu sânii degeraţi
Priviţi ce li se-ntâmplă
Arată
ghinărarul
Acestor fete care merg la război
Devreme
Ce sânge rece
e-n fata asta Doamne
Ostaşi luaţi fecioara de mi-o
înfierbântaţi!
Veacul de aur
Piciorul gol şi vremea lui de aur
Sandaua a
căzut la fund în apă
Copilul s-a
îndrăgosit de mamă
Mugeşte ca un taur tatăl
Nu-i nimeni
pe câmpie
soarele
şi-o
arşiţă tâmpită
Înoată ceru-n
iaz şi vremea-i ca o pată
Când iad se
face trupul privirea ta e-n rai
Ai dat în lături porţile Grădinii şi am
intrat
Porţi încă spinii roşi ai suferinţii
Ca nişte bube dulci
Pe frunte porţi
coroana infamantă
Şi pruncul ţi-o arată cu degetul
Miroase rana
veche şi trupul sfânt se-avântă
Dar locul este gol
Acoperim cu
frunza viţei strugurul.
Îndepărtarea
Trăiesc în văgăuna asta cum ţi-am zis iar înţeleptul
Mi-a răspuns
că-i rece şi-mi întinde pergamentul
N-am idoli: un
gust amar simt ca bolnavii de plămâni
Gustul meu doarme
Aştept frumos
şi voi avea răsplată surâsul cui?
Scriu peste tot
şi nu primesc răspuns
Cursul timpului
cere recurs ca mâine Timpului.
Speranţa
De câtă îndoielnică speranţă şi leac pentru putinţă
Ai avut nevoie
Acum nimic: stă
harpa cu faţa la perete strânsă
Ca masca
mortuară a unui fetus: ruşine vremii!
Vremii şi adaos la câte nu le-am spus!
Pui fruntea azi
pe spadă să juri că legea ei
Ne-a fost
Ruşine!
Cum şi ei aşternutul
de-mprumut îi fu chiar cel mai
Dulce fagurul!
Dar mierea ta!
Ce roi de-albine aduna în stup! Cât aur!
Singura vină e
că n-avem timp destul
Două vieţi cu-o stea de
împrumut!
Când ora-şi
trece minutarul prin hămesita iarnă boreală
Ce temniţă e
bătrâneţea! Azi scrii cum altă dată
Ai jurat să lupţi !
Azi dai de
ştire tuturor să lase ţările de luptă
Subt
pământ
Ori temple să le facă! Dar câţi din cei
care ne-au fost ahei
Mai speră chiar şi azi când lupta în
oceanul vremii
E o pată!
Ruşine vremii
strig ca apucatul!
Ecoul râde. Strigă un nebun ?
Bestiare sacre
Nu-ţi
fie silă de-ntuneric să fii nemângâiată
Când ziua trece ia răsplată surâsul
care ţi l-a dat
Chiar printre
cei plecaţi puţini azi merită
Ce-ţi pasă muritorii!
În liniştea-nserării
se aud cum bat mătănii
Cei de demult: îţi aminteşti?
La mănăstire Doamnă ! Te rog acolo să de duci
Să-ngenunchezi
la un altar îngândurată!
În câteva oglinzi în care ne-am privit
Va suferi piciorul tău din rădăcină
Va suferi şi pruncul răstignit
În gălbenuşul cald!
Vai fire de găină şi surâs de pitpalac
Vai fire de găină şi surâs de pitpalac
Natură templu!
Să vezi că
poamele cad verzi
Cum dulcea lor
prihană a ruginit în flacără!
Nu doar natura
e un bestiar
În fagure lumina-i vinovată
Ca un bătrân vergin
Şi-i beată!
Şi-i prea sătul
şi cerul de acest pahar!
Presbiteriană
Nici gândul să ne-ntreacă de jos culeşi ca spinii
Pe frunţi
înalte puşi încinse ca rugăciunea
E trupul tău o
rană când Dumnezeu are gura
Plină de cântece
Îndoiala că
raiul e negativ că fila pusă în faţa
Unui înger să-i
sufle ce mirare o câte lucruri
Se petrec
neclar în aceste lungi mănăstiri
Înalte ca nişte trupuri vinovate
Chiar îndoiala
că raiul nu-i altceva
Îndoielnic te
pleci zi de zi la altar
Îngenunchindu-ţi sora
Cu o mângâiere
vinovată lângă sfinţi o aşezi
Totul pierdut
din clipa în care fragilul ei văl se rupe
Şi-n mâinile
tale de preot soarele hăul universal.
Evangheliar
Sunt obosit în zi de sărbătoare între ploi
Ca bruma
obosită de petale în căldură capul meu
Gol ca o cârtiţă
şi trupul tăiat din brâu pe crengi
Uscate suie
viermele orb vezi în oglindă un peron
De macarale
plin de saci de grâne grâul încolţit
Prin subţiorile
de pânză grosolană
Ca o femeie de bărbat
Sunt obosit şi mort îmi pare că sunt
viu fiind
Mă doare Cuvântul orb sunt câtă
dreptate
Tu Doamne mi-ai
făcut născându-mă
Să-mi recunosc Fapta
E goală ziua ca
o duminică fără credinţă sunt gol
Curge şarpele ca un curent rece îl simt
lunecând
Prin mine frunze oarbe orb mă rog în Grădină
Lângă mireasma
pământului ploaia şi turma de
Plante/
Benedictinul care de prima dată fu agricultor.
Libercraţia
Când zeflemeaua voastră mai sigură ca fapta
Mi-atinge glonţ
sandaua abia zic urc o treaptă
Iubirea
portocala copiii şi absintul medicina
Sunt câteva
probleme rezolvate
De un regulament
E un oraş de
funcţii plin stau singuri
Ca muştele pe marmură
Au pregătit
cu-ncetul această alandala
Sunt câţiva
care joacă obstrucţia aceasta
Pe-o insulă normală
Poeţii trişti
sau veseli toţi joacă incorect
Vorbind despre
Infern.
Rezemat de propriul spate
Nu ştiu ce război a trecut ce mai poate veni
În linişte şi pace ne putem aştepta la
orice
Ziarele ronţăie
ştiri/ liber cugetătoarele
Nu mai
împuşcaţi mamifere la sare veţi tăia
Nu ştiu ce
vârstă ai şi în ce vârstă trăiesc
Ce vârstă ne
împinge păcatul
Să mergem la plimbare în parc
Să avem câţiva
prieteni de bine sau de rău
Rezemat de propriul spate îmi spune
unul din ei
Vei încerca şi vei reuşi
Rezemat de
propriul spate acest amurg
Dă nopţii roade
Copacul după
rodul său merge în Rai
Sictirul tău
rodeşte în Infern.
Vizual
Adâncul efemerul şi alte adevăruri
Se ţin pe drum
de mână îşi ţin pe ace părul
De-argint
Sigur nu am
pretenţia că de aici văd totul
Sigur de două
ori pe zi iniţiez saluturi
Sigur schimb
sentimente ilustrate sau în alb gri
Sigur în luna
martie mă pregătesc de-april
Dar sigur sigur
sigur tot nu poţi fi
Când vezi
lumină la fereastră zici
Închide robinetul
Martor iubita
lui când mi-a ghicit prezentul
În
culmea unui Vis
Când plouă nu poţi ieşi de-aici nici în
şaretă
Când voi orbi
să nu-mi aduci aminte
De oricare zi
O zi va fi ca
alta striga-voi las-o baltă
Sigur sunt foarte sigur când şi sigur
şi
Văd
ca prin soare
Ceaţă.
Etcaetera
Error
jus facit
Est modus in rebus sunt certi denique
finis
Errare humanum
est
Perseverare
diabolicum.
Dacă nu aş
persevera m-aţi aduna de pe drumuri.
Dacă nu aş
greşi nu aş mai îngenunchea.
De-aceea nu am
margini
De-aceea n-am
nici o măsură
Şi până la urmă
nici un ţel nu-i vrednic
Să-mi lustruiască
mie armele. Mai bine
Să-mi
lustruiască soldaţii ţelului cizmele!
Mai bine să
greşesc ca Platon
Decât să aflu
adevărul ca voi.
Etiam periere
ruinae. Umbre adânci măsoară
Penibilul
Infinit. Errare malo cum Platone.
Finis et finis et finis/ Fiat justitia in spe.
In cauza
venenum in aeternum imprimatur
Acest cântec din drojdii latine imatur
Nutrimentum
spiritus pentru cei slabi de înger.
Slăviţi
deci patima ce-aţâţă-n vine focul
Îngropaţi-vă
capetele seci în vinul acru al văii acesteia.
In anima vili/
să-i crească temperatura rănitului
Puneţi gura pe
rănile voastre la Gurile Infinitului.
Illico/ In anbiguo/ In dubio.
Et caetera.
SONETELE VIEI
TURNUL
Credeam că fac
discursul meu să ţină
O noapte-n loc
să-i arvunesc lumină
Dar nici am
isprăvit de vorbe plinul
Prea gol se
vântură pe cer seninul
În turn e vânt
e frig e toamnă rece
De ziduri vin
spinările să-şi frece
Hăitaşii unor
oşti de alte veacuri
Noaptea se văd
pe luciul de pe lacuri
Sunt peşteri
ninse în adânc de mare
Ci umbra
zăvorâtă peste turnul
Vorbirii mele-i
ca o întâmplare
Privirii sale
îi arată drumul…
Cuvântul scris
pe cerul minţii suie
Îl vede steaua mea căci steaua Lui e !
UN CUIB DE VISE
Am scris pe uşa
mea: un geometru
Împins din
boltă pe pământ c-o dreaptă
Lucrează în
acest sicriu cu metrul
Cugetător la
sine şi la faptă;
El cere timp
întors de alte ere
Ambiţia
clemenţei lui e rară
Şi-acoperă
privirea care piere
Un monument
şi-a ridicat de ceară;
Pe faţa lui văd
vremurile stinse
E cearta lumii
vie cu prezentul
Ori toate
câte-au fost şi-s neînvinse
Or să-i
ridice-n boltă monumentul !
Zvonit din timpul său îşi face omul
Un cuib de vise lat cât e atomul !
NOPŢI TÂRZII
Îmi pare c-am
ajuns întors de zile
Să scutur de
lumină negre file
Cu veşti din
lumea plânsă şi amară
De taina care
şi azi înfioară;
În nopţi târzii
de Eufrat şi Tigru
Vedeam cum arde
soarele ambiguu;
Văd viermi cum
ară subt pământ cu zimbrul !
Cum suflă zeii
de m-apucă frigul !
Atunci să caut
trandafirul galben ?
Copaci din Asia cu galbe triluri ?
Să-mi ar din
nou grădina ca să-i seamăn
Sămânţă nouă
adusă de pe Niluri ?
Uimită lumea şi-a trimis solia
Puternicei erori, entelehia…
OSPĂŢUL FOCULUI
Înfierbântatul
Soare ca de toamne
Pe văi se
chinuie ca-n teascuri vinul,
De-aceea iau
aminte-Acestor Doamne
Şoptindu-le ce
mi-a şoptit Divinul:
Să nu mai număr
zilele să caut
Tot ce a fost să pun la socoteală
Ispita care duce la-ndoială
Un pom cântând din numere pe flaut;
Şi drumul plin
de torţe castelanii
Întorşi de la
ospăţul focului în minte
Cu-n alt ospăţ
cruţându-ne vederea
Să nu vedem
omături înainte…
Râuri de foc trecute-n amintire
Să navigăm cu firea pe fiire…
MIJLOCUL LEGII
Sunt valuri ce
se rup la ţărm de mare…
Acum deschide
numai umbra porţii
Şi intră: marea
e mijlocul Legii !
În valea unde
curg lacrimi uşoare
Copiii sorţii
mai nainte morţii
Unei oştiri a
vremii, înţelege-i !
Tot aurul din
lume se topise
Zadarnic ne mai
plângem morţii/ regii
În valea asta
căile-s aprinse
De ochii
nevăzutelor cortegii;
Trandafirie-o
stea în cer se-ngână
Un zeu parcă
din nori a scos o mână.
Sfioasa rază pură a dimineţii
Pe-acest altar aprinde torţa vieţii !
MAREA ADIERII
La armonia
stelelor pe cer e
Scris trupul fiecăruia de Fire;
Îl va ceti
amurgul, fapta serii
Ca pe-un copac
crescut din râu subţire…
Nemaifiind
de-acum ignobil mire
Un semn
de-argint vom fi la Înviere
O boare peste
Marea Adierii
În stema
aşezării de Iubire…
Din sunete grozave care-n vise
Abia se-aud/
cad peste lume
Cutii cu muzici
care nu au nume
Purtate fi-vor
şi pe drum deschise…
Ţinuturi care-n veci ne-au fost străine
S-or răvăşi cu amintirile din lume.
SOARE HARNIC
Din raza unui
soare încă harnic
Ridici în
dimineaţa zilei/ plină
Iubirii, care
te-a ales Regină/
Regino, între
temple cel mai falnic !
Cu toţi ajungem
în ţinutul darnic
Surâzător, al
arderii de smirnă
Loviţi pe ţărm
de vuietul năpraznic
Al zilei ce se
năruie-n lumină !
Copii de mult
ai şi mai vechii raze
Iubirea ne va
strânge pricepută
Să-i facă
asfinţituri şi topaze
Altei vieţi de
soare ne-ncepută.
Firesc ar fi aceste veşti să doară
Ci uite ele doar ne înfioară…
URNA
Ca o cenuşă
arsă dintr-o urnă
De alte mâini
cu foşnetul subţire
Al mângâierilor
din amintire
Îmi port de
gheaţă fruntea arsă-n mână…
Cât am lucrat
aratul meu eternul
Acest cuvânt ca
fruct acelei zile
Nu va cădea/
acestei file-i semnul !
E arşiţă de
înger e din vise
Decât un Domn
eram chiar eu scriindu-l
E semn că ziua
nu mă părăsise
N-o părăsisem
întovărăşindu-l
Spre ţelul
celui mort din paradise…
Cu paseri care zboară-n somn întoarse
E râul morţii alunecând pe oase…
CREDINŢĂ REA
Cel care-n
bolgii suferă, înalte,
Sfielnic
arătându-se subt stele
Om aspru şi
credinţă rea în toate,
Aşa i-am spus înfăţişării mele !
Mai bine-ar fi
ca văzul ei să ardă !
Un soare n-ar
aprinde, dar prudente,
Culmile zilei
ar urma să vadă
În ochiul
suferinţii mele-atente !
Căci am voit
chiar clipa ei s-o mângâiu
De firea ei nu
m-am ascuns în umbră
Sunt cel care a suferit intâiu
Pe faţa mea e
sarea vieţii sumbră.
Dar inima ascuns sălaş îi ţine
Iubirii/ contrazicerii de sine.
PROVERBUL
Prea vechi e
vinul care-mi udă gura !
E grea otrava;
ţine şi tu cupa !
Parcă-mi şi văd
norocu-n cer cu lupa !
Iubirea se
îngeamănă cu ura !
Un duh al
vieţii şi alt duh de moarte
Se chinuie
pe-această filă-n carte !
Când viaţa mea
s-a desluşit mai bine
A trebuit ca
să-i învăţ proverbul;
Târziu/ când se
răcise-n frază verbul
Prea vechi
perechi mi-au fost aceste rime !
De-aş fi şi
tandru tot aş fi de vină
Când puricele-o
pişcă pe Regină !
La umbra unui timp ca de insectă
Nici tinereţea mea n-a fost perfectă !
ABSTRACTE UNDE
Vom curge cu
alt soare, totuşi, unde,
În ce oceane,
în ce mări de aer
Închidem
trupurile noastre – unde
Ne risipeşte
timpul şi-al său caer ?
Alt trup
nenvins el şi supune,
Pe subt pământ
se duce şi-nviază
Ca în doi Sori
când Soare – Unu – apune
Răzbate
clinchetul vioi din rază !
Lovindu-ne ca
nişte vechi ulcele
Din care vechea
năruire speră
(Gustul coboară
în pământ cu ele)
Alt soare s-ar
aprinde-n altă sferă…
Rostogoliţi cu soarele de-a dura
Ne resorbim din apa lui măsura !
ÎN LUNCA VERDE
Ce-am vrut eu
oare în această carte ?
Ce roi de stele
sufletul meu vede ?
De grija vieţii
mă uitam în moarte.
Ce căutam eu
oare-n lunca verde ?
Tu nu vedeai de
soarele amiezii
Dar ştiu că
aşteptai chiar tu acolo –
Păstorul de la
marginea cirezii !
O pasăre căzu
din stol şi eu o
Culeg de jos ca
pe un pumn de nufăr
Mă joc în viaţa
ei legând aripa-i –
De ce să gem
sau pentru ce să sufăr
Dacă aripa
lumii este clipa ?
Împleticit de renunţare cine pierde
Nu uită clipa morţii să-l dezmierde !
NOROCUL CLIPEI
Vorbirea e
totuna cu păcatul
Când dragostea
începe să lucreze;
Cu soarele
se-aşază să viseze,
Ca toamna-n vie
îi aud oftatul…
Întreabă despre
dragoste când suie
Un cer din
fruntea altui cer văzându-l
Soarele nou
ce-n trupul toamnei nu e
Decât vin stors
( la fel ca-n minte Gândul) !
Un foc aprins
pe alte căi întoarse
Înalţă crugul
ei urnind pe mare
Amurgul cu
mulţimea lui de vase
A răsăritului
încredinţare.
E mută dragostea; repetă jocul
Iubirii din părinţi; clipei, norocul !
LUCRUL SERII
Ziua de azi e
poate căpătâiul
Acestui vers pe
care ţi-l trimite
Mirarea mea sau
poate că e-ntâiul
Acord al unei
seri nehotărâte.
În ochii tăi
privise la fereastră
Noianul greu de
clipe ziua noastră;
De ce a trebuit
să-i risipească
Umbra de vis/
vraja dumnezeiască ?
Insidiosul cântec al Iubirii
Insidiosul cântec al Iubirii
Ori somnul
care-aşază lucrul serii
S-au risipit
pe aripile firii
Zburând ca
funigeii de puzderii…
Alţi ochi adânci din altă înserare
Revin să-i vezi crescând pe zare…
LÂNGĂ SOMN
Ci iată-mă
întors acum din vie
Seara, când
toate lângă somn ne lasă.
Să-mi povestesc
viaţa ? Cui să-.i scrie ?
Tristeţea zilei
care-a curs ne-apasă.
Grei de păcate
ca şi mustu-n viţe
Aşa ne-ntrezări din somn aleanul !
Nainte de-ai
urzi cu-n vis credinţe
Fii toamnei, ca
şi viei tale, Anul !
Şi
înfierbântă-le să dea pe-afară !
Dar stăruind !
Deci stăruie cu totul !
Nu va-nceta de
partea ta să doară
Marea de vis
necontenind înnotul !
Şi strugurii
din cadă fierb; culeasă
Şi strânsă-i via; somnu-i rege-n casă !
CATEDRALA
Cum ar ajunge
un ecou de murmur
De la un mire
sfânt până la altul
Să trec grăbit aş vrea din veacul
tulbur
Ca să ajung în veacul tău înaltul !
Să-i facem loc
iubirii la fereastră
Acolo să
râmâneţi până-n seară;
O catedrală
este casa noastră
Oh ! necredinţa
bântuie pe-afară !
Cât este astăzi
luni încă mai stărui
Să nu mă ceară
vremea până vineri !
Iau scris că
joi eram încă prea tineri
La muntele de
sâmbătă mă nărui !
Un veac de ieri ne pare-o săptămână
Ne-a ruginit
inelul sfânt pe mână !
UN VICIU ANTIC
Întreb această oră în ce casă
Te vor ascunde
miezul nopţii/ luna
Căci te-am
chemat şi n-ai venit ! Totuna ?!
Poate-ai crezut
că-i ziua mai frumoasă
În pagina
iubirii care minte !
E cel mai crunt sonet care îţi scrie
Căci eu măsor
pe el cuvinte sfinte
Iar tu le
strici ca mălura din vie !
Sau pentru
cine, cui, în ce măsură,
Ce veac
e-acesta/ când romantic
Desfrâul clipei
care te îndură
Le pare multora
un viciu antic ?
Eu scriu/ ei scuipă pe scrisoarea mea !
Mărunţii !
Depărtaţi de steaua mea !
LINA ETERNITATE
De ceţuri muls
de zile nu pricepe
Decât să geamă
când simt trupul Geei
Sau orice Trup
! Abia sfârşit începe
Căci orice trup
din trunchiul mare-ai Ei e !
Când trec prin
vama vremii mă petrece
Iubirea – lina
lui eternitate -
O flacără peste
cenuşa rece
Un timp ar vrea
şi-o vreme nu se poate !
Dar când
încumetarea simţitoare
Suie pământ în
cer pe tot înaltul
Adie miezul
amărui de floare
Tresare
cântăreţul firii, psaltul !
O stea e-n cer de care n-aveam ştire
E cineva în mersul de iubire !
OBLOANE TRASE
Azi încă pot
dar nu mai voi să-l seamăn
Pământul tău
din amintire dulce…
Mi-a fost bun
anotimp o oră/ reavăn
Pe drumul lui
am dus de unul cruce…
Iubirea lângă
masa ta uitată
Ca un pahar
golit dat într-o parte
Îmi face semn
în limba ei ciudată:
Azi nu mai
beau, spun, şi m-aplec pe Carte !
E-un cer înalt
sunt apele întoarse
De bunăvoia trecerii
pe mare -
Aveam la fel
noi două firi voioase
Nu ne-am ferit
de spini şi de cărare !
Ţărmuri de viaţă noi dar alte case
Doi cai descălicaţi: obloane trase !
FIER ÎNROŞIT
Astăzi iubesc
în carnea mea cu fierul
Pe carnea ta şi
azi sângeră jderul
Afară toamna-i
tot mai zgomotoasă
În loc de
carne-i dăm Iubirii oase
În loc de
flintă fierul roş de gâde -
Un cal ce nu
mai trebuie s-asude
Rămas din
vremea curselor de vară…
E încă zi deşi
e parcă seară
Ba e şi-o seară
încă de bon-ton-uri
Se dă ceva-n
pavilion pe bonuri…
Se simte fierul
roş în carnea serii
Adus de vânt pe
adierea verii…
Mai suntem tineri din această clipă?
Atârnă-n plop un vultur de-o aripă !
PAJURĂ
Într-un elan vital care ne miră
Iubirea -
pajura din stemă, geme !
Iubirii tale
ghemul i-l deşiră
Din adâncimi de
ţară şi de lene !
Bine, mi-ai
zis, îţi par o zi din două
Un veac ticsit încape-n două veacuri
Desculţă râzi
când mă alergi prin rouă
O şoaptă ne
ajunge peste lacuri
O adiere-n crâng; un frig; Străine !
Se lipezesc
reci strugurii din vie
Auzul meu te
strigă din mulţime –
Ecoul, poate; cerul tot ne ştie !
Lumina lunii stă pe cer/ o baltă;
Iar tu te strângi în mine vinovată !
SEMNE TĂCERII
Fiind înalţi şi
cruzi totdeodată
De focul vrerii
şi al învrăjbirii
Îngenuncheam pe
marmura iubirii
Pentru lumina
care ne e dată !
Noi, regii
zilei în regatul serii
Un templu viu
spre lumea cea grăbită
Nălţam; îngeri
fiind; semne tăcerii
Ne
despuiam ca literele criptei
Deduse pajere
din alt mileniu
Acum când
restul e o adiere
Vei fi tu o
problemă eu un geniu
Un vers şoptit în piatră altei ere…
Citit de sus la pasul viei treceri
Prin foc
şoptit: un lan de grâu subt seceri !
SCUTIERUL ZILEI
Lumina n-a
scăzut ci toamna vieţii
Cugetul ei
deplin ne cere roade
Sunt zvonuri
grele şi-s zvoniţi drumeţii
Iluziei ce cată
să ne prade
Înfiorată pe
atâtea file
Împătimită în
atâtea seri
Întoarsă-n cer
la mii de adieri
Iubirea-mi este
scutierul zilei !
Ci lasă, n-o
atinge de păreri
Ci ocroteşte-o
să nu ştie nimeni
E păstrătoarea
unei mari averi
Sunt cisme care
pot lovi şi-n inemi !
Membrana ei se face mai subţire !
Păstrează taina celei mai lungi zile !
TEAMA DE RAI
Iubirea care
nalţă cântec stelei
Întâi ea geme pe pământ uitată !
Din toate câte
dăruie-ndoielei
Iubirea iese şi
mai des/ cântată !
Începi cu o
ramură de suferinţă
Te-apleci
să-i fie ziua mai frumoasă
Şi-nchei
căindu-te de biruinţă -
Teama de rai e
cea mai nemiloasă !
Abia atingi
ceva ce nu te doare
De regulă un
vis contradictoriu
O noape-n care
arzi fără splendoare
Cenuşa unui
mare oratoriu !
Iar uneori ne pare că învingem.
Învinşi de ea
un ţărm străin atingem !
STEA ŞI NUFĂR
N-aştept nimic
de laude şi surle !
Puteam să chem austrul, uraganul,
Când viaţa în putinţă ne azvârle
Tot ce voim ca
să-i rodească lanul !
Nu mă-ndoiesc
de stele şi de soare
De seva lor
viaţa mea e plină;
E fericit numai
acela care
Din trunchiul
lor şi-nfiripă destinul !
Te chem acuma –
mâine e târziul
Stăpân al clipei care ştie, vede,
Prea laş voi fi când toate le voi
pierde
Şi mort voi fi căci Morţii îi sunt fiul
!
Câţi nu se vor şi ram şi stea şi nufăr !
Eu vreau iubire: de iubire sufăr !
UN BULGĂRE DE GHEAŢĂ
Albind zăpezile
întind câmpia
Din norii de pe
cer la ţărmul verde.
Acela ce-şi
iubeşte rodnicia
În strania lui
clipă lin se pierde.
Nu mai aveam de
înţeles nimicuri
M-am înglodat
în mica aventură
De-a număra
ploioase vremi…cum picuri
Din ochii
sfinţi o lacrimă pe gură…
Nevrednic prins am stăruit în ceaţă
Dând farmec unor stări senine
Dar mă topeam un bulgăre de gheaţă
Într-un ocean de silă şi ruşine…
Marea din vis iubirea solitară/
Dulce mi-a fost dar cel mai des amară.
RĂSADURI NOI
Când ziua lasă
aurul să-i cadă
Şi suntem
trişti dar nu pricepem rostul
Tristeţii
noastre bine-ar fi să-i şadă
Împovăratului
de zile/ fostul
Amant al clipei
şi clement/ durutul
De pus la rana
vremii viitoare;
Iubirii sale-i
va răspunde mutul
Glas al tăriei/
steaua suitoare;
Un punct
năvalnic dintr-o auroră;
Văd în lumina
stelei nu atât speranţă
Caut răsaduri
noi s-o prind de oră
Târziu amant sunt orei ca distanţă !
Cuprins
în rest de toate ale firii
Aştept
şi-i cânt împovărat Iubirii !
FAIMOASE PRĂZI
Iubirea şi-ale
sale daruri laşe
Eu îţi spuneam
cât pot ca să dureze !
Nici n-or să-mi dea nici n-o să ţi le-aşeze
În faţa ta
acele prăzi faimoase !
De-aceea-n primul
rând mă ruşinez de mine
Căci ţi-am
tocmit iubirea pe cuvinte !
Durerii,
renunţării dacă vine
Le spun să vină: Bun venit ! Ai minte !
Nu pot cânta
decât pe-acelaşi flaut
Sunt iertător
ca sfânta vreme a serii
Abia întors
acum din nou te caut
Am fost plecat m-am dăruit durerii.
Iar lucrurilor ce-au lovit în tine
Să nu mă ocolească nici pe mine !
UŞA SECRETĂ
Un rege prost
coroana vrea să-şi piardă !
Cum pot să-mi
scutur ochii de lumină ?
Când arşiţa rea
trupul îţi dezmiardă
Eu cad de
oboseală şi de vină !
Aleanul meu este aleanul celui
Plecat şi-ntors
acasă fără ştire;
Dacă te am
atunci la ce mai stărui
Şi pentru ce
mai vreau o desluşire ?
Am tot plecat şi-am revenit la tine
Sunt cel mai
vechi pe mica ta planetă
Deci nici o taină nu ne mai susţine –
Iubirea ta e
uşa mea secretă !
Sunt semne
care-mi vindecă trufia !
Mă satur eu şi tot ţi-e plină via !
RAIURI AMARE
Voi nici
n-ajungeţi să culegeţi via
Amanţi ai unor
clipe trecătoare !
Bogaţi fiind vă
plângeţi sărăcia !
Sunt strigăte; sunt nopţi; raiuri amare
!
E într-o parte
ochiul minţii tale
Pe-al ei de ce
doreşti să i-l închizi ?
Iubirea e atât:
adoratoare !
Nu ţine lângă
ea doi ochi lucizi ?
Uitându-se la
tine curioasă
(Dar voi de
mult trăiţi aceeaşi stare !)
De fapt te vede
cum te vrea: voioasă
Şi totuşi şi
uitucă i se pare…
Dorinţa se transformă/ Adevărul
Iubirii e şi steaua dar şi norul !
CADE NOAPTEA
Pe legea vieţii
jurământ făcusem
Să nu mă-ncred
în adâncimi promise…
Ci iată cade
noaptea cât vorbisem …
Mi-au fost pe toate drumurile scrise
Cuvintele
Iubirii - mi-au fost arse !
Să nu mă-ncred
în aiurări de vise…
Mi-au fost
cuvintele Iubirii farse !
Şi azi sunt interzis în paradise !
Un testament de
jaf al vieţii mele:
Iubirea strigă
carnea mă răzbună!
În urna ei
aceste versuri rele
Şi-această
toamnă cu puţină lună !
Mormântul nopţii – carnea ta cea dulce.
Arzând juram pe ea cum juri pe cruce !
CORABIA REGALĂ
Îmbrăţişaţi vom
trece noi de stele
Mormântul gol
îşi lasă-n stele umbra !
În urma
noastră fi-vor vremuri grele !
Prevezi alunecarea
lumii/ sumbra ?
Un viaduct –
fiinţă pe fiinţă !
Vor pune pod pe ape tulburate
Să treacă domni
şi doamne de credinţă
Fără virtuţi şi
fără de păcate
Într-un regat
al ţinerii de minte…
Sau al
priveliştii dezlănţuite…
Deasupra stelei
ce pluti-va rece
La orizont pe
bolta arcuită
Ca o corabie
regală trecem
Sfărmând talazul greu de oseminte:
Femure/ cranii/ faluse: morminte !
LIMITA ŞI ŢELUL
Cuget uşor acum
dar haina zilei
S-a ros/ pe
deget s-a-nnegrit inelul !
Îndepărtarea şi
cuprinsul filei
Pe care scriu
sunt limita sau ţelul ?
Bătrân de-aş fi
altfel aş înţelege
Ce fel
răsare cum apune luna ?
Dar noi făceam
complici, o altă lege
Să nu dureze
tot la fel şi-ntruna !
O zi să fie
deci cuprinsul zilei !
Un timp mănos pe tot întinsul stelei !
Îndepărtarea –
teritoriul filei
Pe care-ţi
scriu sunt limitele acelei
Meniri/ unde mă rătăcesc cu fumul
De lună al toamnei care-nneacă drumul…
OARBA
Cu sila mă
aduce-n adevăruri
Iubirea – Oarba
care vede-n Soare !
Zilei de patimă
nopţii de zvonuri
Cântar judecător
otravă tare !
Ce repede
privirea ei petrece
Perechi setoase
puse la-ndoială !
În dăinuire
viaţa e-o vestală
În strai
subţire şi cu fruntea rece !
Sau firea
pentru care ştiu să nărui
Mulţimea rea
furnicătoare-n carne
Un vis din
culmea căruia eu stărui
Voind meschinii zei să ne răstoarne
Unii spre alţii: clipa; ziua; clarul.
Iubirea – Oarba care dă cu zarul !
DEVORATORUL
Ştiu veşniciei
ce i se cuvine !
Imnul acesta
rana lui izvorul !
Mirarea lui din
depărtare vine
Şi gândul
patimei, devoratorul !
Iar noi prea
vii fiind nici nu simţim
Când din ţărâna
serii muşcă morţii
Să fie spuse
încă odată-n plin
Aceste imnuri:
cântecele sorţii !
Te voi întrece
ori voi sta la urmă ?
Vorbeam câte
ceva despre egali !
O sarabandă
asmuţind o turmă
Peste culori:
pene de papagali !
Ci rază nu vom fi; scânteie; rouă
Din zori; mireasma fânului când plouă !
VECHI BLESTEME
Îngăduinţa cui
mă va alege
Să te visez ?
Cui voi jura tăcere ?
Ce nume voi
purta ce nouă lege
Ce preţ voi
pune singur pe durere ?
O clipă am
simţit dansând pământul
Pomii la fel o
clipă dau în floare…
Ascult acum
departe-n toamnă vântul
Cum şuieră şi
în fereşti tresare !
Nici n- am
mai strâns pe miriştile gliei
Sămânţa/ ne-a
împrăştiat-o – Semne
Rămân
ciorchinii scuturaţi ai viei
Şi boabele
uscate vechi blesteme !
În toate pun eterna Întrebare !
Răspunsul e acest sicriu în Soare !
LUNA RECE
Văd un ţinut
acum care ne-mparte
Pe câte-o stea
voinţa de-nviere…
De multe ori
noi îl priveam departe
Trişti stăruind
la alba lui tăcere.
Când ies afară
şi văd luna rece
Pun în pământ a
ei zăbavă: bobul !
E-ndurătorul
orb care-şi petrece
De mână prin
uitarea vie robul !
În târguri
vechi îl vinde şi măsoară
Cum ne
măsoară-n faptă strânşi ruşinea
Acelaşi târg
bătut a câta oară
De-acei plecaţi
pe subt ogor în sinea
Bobului pus să moară – deşi-i teafăr !
De-acest negoţ în firea mea mă apăr!
LUCEFERI ARŞI
Când scriu de cine mă cutremur ?
Transcriu un
testament dintr-o poveste ?
Iar dacă ştiu
povestea de ce tremur ?
Oricine poate
crede-această veste !
Sau când voi
spune că eram învinsul
Chiar scrisul
meu voind să-mi fie puntea
Atâtea clipe
peste tot cuprinsul
Venite să-şi
aplece-n scrieri fruntea !
Căci după ce
vom arde-aceste zile
Voi sta întins
pe crini de-argint sau lotuşi
Cenuşă de
magneziu în argile
Un câmp al
arderii de sine totuşi !
Cei puri transformă viaţa în menirea
Credinţei vii
ce-i leagănă cu firea !
GRĂDINA RAIURILOR
Aleatoric
înverzeşte clipa
Dă zvon păstaia
alte amănunte
Când se împovăra de
cer aripa
Din coasta
Mirelui creştea o punte !
Mireasa
Veşnicului însetată
Se va urni
grădinii dând conturul !
E ceea ce
dintâi şi nu o dată
Noi săvârşim;
dar cine este Furul ?
Eu cum să mai
repet nu pot pricepe
Când tot ce
vreau nici nu mai pot să caut !
Murind de tot şi încă aş începe
Cântecul vechi neizbândit pe flaut !
El
are aerul că nu mă vede
Dar
ştie! Mă aşteaptă şi mă-ncrede !
LUMEA CURIOASĂ
Uşori ne
dezvelim ca morţii goi
În faţa lumii
noastre curioase
Cei mai curaţi
cel mai puţin eroi
În lupta lumii
prea puţin ne pasă
De intrigi de
şicane de noroi
De clevetiri
de-ameninţări de farsă
De toţi care
veni-vor după noi
În lupta lumii
cel mai mult ne pasă !
Vor fi de
la-nceput fragili integri
Vor suferi de
oricare cuvânt
Fiind mai albi
la faţă ori mai negri
Mai arşi de
soare mai bătuţi de vânt.
În lupta vieţii cel mai mult ne pasă
Să fie dragostea cu-toţi miloasă !
SEARA IDEALĂ
Adevărat. E
seara nemuririi
Trec în apus
atâtea albe paseri
Că nu mai ştii
ce să-i mai cânţi Iubirii
Cât de iubire
cu-n regret te aperi !
Sfârşitul a
venit şi el pe scuturi
Ştiut: cu legea
lui de-ntotdeauna !
Închis etanş în
cele patru scânduri
Şi prohodit de
Soarele şi Luna !
Ci moartea nouă
e-asemănătoare:
Cine-a greşit
va ispăşi păcatul
Va măsura cu
pasul peste mare
Şi înapoi va
cântări oftatul !
Să nu fim trişti; în seara ideală
La nimeni nu mai cerem socoteală !
ALTARUL LEGII
E dimineaţa ca
altarul Legii !
Un zumzet clar
ne însoţeşte-n vie.
Voinţa se
revarsă în arpegii
Şi îngerii din
cer îţi cos o ie !
E aerul din
borangic; curată
Voia Fecioarei
facă-se în Duhul !
Abia ne clatină
din cer o pată
Pe faţa apei
umbră face stuful !
Albinele sunt
un alai de ceteri
Bondarii pun
lumină peste aripi
Mireasa lumii,
Mirele, sunt teferi
Trec punţile de
aer peste clipe.
Uitându-ne la soare ca-n oglindă
Imaginea se ceartă să ne prindă !
RĂBDAREA ÎN DRAGOSTE
De-ar fi
răbdarea o împărătiţă
Jună - fecioară, eu de bună seamă
I-aş fi un paj
plin de necuviinţă
Pândind osânda
ei de vis şi teamă !
N-aş spune-o
lumii veşnic bârfitoare
Dar m-aş
aprinde-n clipele-i târzii;
Furiş, ce
dulce-i o îmbrăţiare,
Frumoasa mea şi
juna mea - tu ştii !
Apoi vin
zâmbete şi curg ipocrizii
Mirat ce mult
simţeşte-o fată mare
La
noapte-ncerci ce toată ziua-i scrii
Cu şaga/ dar
trecând peste răbdare !
Răbdarea-n dragoste voind să-ncerci
Nu vei mai fi nerăbdător să pleci !
VREMEA DE-AFARĂ
Vremea de-afară
pătrunde şi-n mine
O sală lugubră
prin care mă plimb
Iar lumea de
zgomote false e plină
Trofeele-şi
plimbă în case de schimb.
Porţi între
care lumini fumegoase
Aminte-şi aduc
de evuri trecute
Castele şi-n
hrubă oase pe oase
Vezi cântecul
serilor involute
Vin stranii
aduceri aminte pe-un nor
Subt pulberea
stelelor lunecoase
Ocheane/
priviri/ şi în zări depărtări
Pe mări care leagănă totuşi vase…
Clinchetul vieţii atât de nervoase…
Al cailor tremur: zăbală şi nări !
ZĂPEZI PROMISE
Doi ochi care
slujiră disperării
Azi îşi închipuie că ştiu prea multe…
Părerea lor i-a
dăruit tăcerii
Tăcerea
i-a-nvăţat, astfel, s-asculte.
Nevrednici de
iubire se simţiră.
Au stat mai mult în ţărnă aţintiţi.
Pe geam
se-aşază o muscă, – ei se miră !
Ea zboară; vai
de ochii tăi cuminţi !
Se şuşoteşte
lângă scară vara
Căci s-au
închis grădinile fierbinţi !
Dar în lumina
ochilor vioara
Mai plânge
muzici care nu s-au scris!
Doi ochi în lacrimi duşi pe drum cu seara
!
Atâtea viscole-n zăpezi ni-a sau promis !
ÎNTINŞI PE SPATE
Lungiţi vom sta
cu vechiul cer pe frunte !
Un freamăt lin
veni-va de aproape
Un râu va curge
lenevind subt punte
Vom trece ca
Iisus şi noi pe ape
Ori ca Iisus în soare printre spice
Ne vom
aducea-aminte despre toate
În loc de boabe
c-am păpat alice
Şi-am lins în
loc de lapte alioare
Însă abia
de-acum simţi-vom boala
Trăită fără
rost când eram floare
Sau risipită în
zadar cu dorul
Căci ne-a ajuns
până la frunţi mohorul !
Am fost prea trişti noi în această carte
?
Ne veselim acum întinşi pe spate.
SUB FRUMUSEŢI
Sub paşii
grăbiţi sau în pumnii nebuni
Mor dintre zei
cei mai demni şi mai buni
Sub secerea
lunii care desfide
Galbenul ţărm:
roca de cretă a Colchidei !
Sunt frumuseţi şi-au pus gâtul să
jure !
Ştiind să ceară să poată să-ndure !
Ei ştiu deci să ceară otravă să bea
!
Ştiu sângele –
vii - la nevoie să-l dea !
Nimic nu e nou
/ totdeauna străin !
Pe-o cupă de
rouă o cupă de vin.
Când zeii de
azi nu ştiu să grăbească
Fervoarea mea sfântă
spre spaţiul divin
Grăbiţi sunt de patima omenească !
Eu zac în meleagul acesta: străin !
-CAII NINŞI
Cum treburile
mării duc în sine
Furtuna
curăţind-o de eroare
Şi-o pierd din
mâini la mare adâncime,
Viaţa nu-i tot
adâncime oare ?
Sau chiar numind-o
pură întâmplare,
Deşi e scrisă-n
cer o dăm de-a dura
Îi vindem
ieftin praful ei de sare
Şi pe nimic îi
măsurăm măsura !
Oh, i-a rămas sub plopi trăsura !
Sunt caii ninşi
iar vizitiul bietul
Şi biciul
galben manta-i şi aura
Pun un tipar de
vremuri vechi pe toate…
Tristeţea îi desfigurează gura
În timp ce noi rostim că nu se poate !
SFINŢITĂ LACRIMĂ
Spuneam şi eu:
acela care sapă
Va fi săpat
chiar el de vremi sub ploaie
El va lua din
mări subt gene apă
Ca pruncul ce
se scaldă în copaie !
Sfinţită
lacrimă din scăldătoarea
În care
Dumnezeu se îmbăiase
Când nu era pe
lume încă marea
Iar ceasul
n-arătase încă şase !
Tramvaiele cu zgomot lin pe şine
Ieşiseră abia
de la depouri
Deşi pluteau pe
atmosferă nouri
Vedeam
semnale peste tot/ lumine
În
fund un tropăit secret de bouri:
Ţara născuse astfel fără nimeni !
NOAPTE DE VĂPAIE
Mai înainte să
rodească zorii
Luna s-a-ntins
pe patul ei de paie
Căci am trăit o
noapte de văpaie
Şi de păcate ca
toţi muritorii;
Dorind şi
mestecând în dinţi dorinţa
Ai stat
subt braţul meu neostenită
Căci te-ai
aprins de pofta-mi răzvrătită
Murind sau
înviind după credinţa
Ce-i dă vieţii
şi piper şi sare;
Când somnul
cade ca o stea în mare
Ne stinge şi
ne-adună într-o criptă
Sătui de pofte
şi avizi de zare…
Mâine când ziua fi-va logodită
Noi tot logodnici îi vom fi pe mare…
VIEŢI PIERDUTE
Câte imagini
câte vieţi pierdute
Se ţin de vise
şi se ţes în minte
De-ai crede că
port veacuri de ruine
Şi vârsta mea
abia dacă le simte !
Poate va fi
citită mâine-n stele
Un ciob al ei va fi găsit subt stelă
Prinţul jucând regatul pe riveră
Orbul vânzând la colţ două inele
Pe-un coş de verze şi-ncă ceva dulce !
Care-i pun
preţul râd şi râd de Dânşii !
Ai fost
neghioabe conte sau vreun duce ?
(Dovadă marfa
ce grăieşte-ntrânşii !)
Părinte oare să ne-apuce plânsul ?
Lumina nicăieri pe orbi nu-i duce !
SPADA VOINŢEI
Un fel de zoaie
– ploaia curge-n sine
Într-un pământ pe care-au ars grădine
Iar pomii s-au
uscat la rădăcină !
Noi anotimpuri
nu mai văd să vină
Nici brize noi
să salte fundul mării
Pământul nu-i
mai dă puteri credinţei
Vrând ca să-i
gust adâncul punga zării
Aş vrea să-i
fiu din nou spadă voinţei
Noi herghelii
să mân în vechea vale
Să duduie de
mori şi de hambare
Şi renăscut să mă cuprind în sine
Ci iată ploaia
curge peste mine…
Pământul vrea să ştie totuşi: Cine ?
Sau cum vom trece-această încercare ?
GRĂDINA DE VARĂ
Prăpastia
fracturată de punte
Rămâne în urmă
departe de-oraş…
Cine-a văzut-o
îşi aduce aminte
Grădina de vară
cu fluturi din Iaşi
Prezentă în
inimi cărunte şi azi
Uitată de-a
pururi în inimi de laşi !
O femeiuşcă
trecute prin multe
Mă învăţa lină să fac primii paşi
Coborând/ cum
să fug de pe Muntele
Măslinilor
legii dintre Uriaşi
Dintre preoţi
artişti rugăciune ostaşi
Unde tristeţea
rodea în cuvinte…
Cum roasă e vremea în piatră de paşi
Tristeţea şi azi mă întoarce la Iaşi !
PEDESTRIMEA
(marş pentru Basarabia)
Pedestrimea
fuge laşă în tranşei !
Ce mai luptă o
să fie: „ ei ca ei !”
Nu ne pasă stăm
acasă şi privim.
Focul scapără-n
odaie: pui de lei !
Piaţa-i plină
de ghirlandele lor reci.
Nu te necăji
pe-acolo dacă treci.
Ai cântat şi-o
viaţă-ntreagă te-ai smerit.
Unii au cărat în troică infinit !
Unde zarea roşă înghite pământ
Au reaşezat o ţară pe-un mormânt !
Iar în rest noi
vrem ca să ne doară-n cot !
Sunt din cei care puteau şi-au spus „nu
pot” !
Împărţirea
între cai şi călăreţi
Se
continuă: deci staţi la rând băieţi !
PUTEREA VOCII
Va sta nainte
sabia sau focul ?
De ce vă temeţi
îngeri mici cu gheare ?
Cum linge oaia
sare lingem soare.
La fel ne temem
pentru ce ne doare !
Deşi toiagul e
făcut să simtă
Puterea rocii
care-i drum de piatră
Puterea vocii
care se desfată
De sine cum ar
bea un ceai de mintă
Mai mult adie prea puţin răzbate !
Văzuţi într-un ochean întorşi pe spate
Târziu de tot
la poarta morţii mute
Vom auzi atâtea
voci pierdute !
În ţări
albastre – linii involute !
Copilul
căii bine străbătute !
AMFORĂ ŞI FUM
E amfora de fum
subt mări ţesută
Între iluzii
scrisă şi tăcere !
Aş sparge-o dar
atunci e marea mută
Întinsul apei – searbădă putere !
Nu cred că-i bine tot ce pare bine
Dar nici nu văd să mă înveţe nimeni
De ce neghina
zării creşte-n inemi
Tristeţea lumii
tot de ea se ţine !
Mai bine trag
în şire la trireme
Mâine pe seară
– atinge – vom Pireul
Şi cum se vede
până ieri din steme
Negustoresc
tristeţea pe mileniu !
Îngăduinţe vând celor cu minte
Şi nebunie celor ce au geniu !
RÂUL ÎNTORS
Loveşte cu
varga fruntea desimii
În codrul de
îngeri cu albe petale
În cer este
scrisă tabla mulţimii
Întoarce-te şi
priveşte în zare
Se vindecă ora
şi râul întors
Se spovedeşte
la sălcii în luncă
Acolo copil îl
vedeai pe Hristos
Şi el te vedea;
nu vă vorbeaţi încă !
Dar anii cum
trec ca un fulger etern
Cum ghemul lor
se deşiră pe margini
Pe scoarţa unui
copac găseşti semn
Uitată stă
coasa lângă paragini/
În iarbă sunt scrise negre imagini
Să le culegi într-o carte te-ndemni !
CE FRUMOASĂ TOAMNĂ
Ce toamnă frumoasă ce triste morminte
Refuzul ce-mi
stăruie-n minte de tot
Sau criza
de-aseară la sala de sport
O fată-şi
ieşise biata din minte
E ziua
preascurtă şi nodul făcut
Şpagatul
perfect se repetă anost
Iar tânărul
prinţ a murit deci e mut
Sunt zile în
cartea iubirii de post
Când scuipă
vitejii seminţe şi mint
Când ziua
de-aici este marele laş
Văd fata târâtă
abject prin oraş
Şpagatul
perfect se repetă zmintit.
Şi vremea ne minte că ştie ce simt
Când scuipă pe margini seminţe şi mint !
ZIUA DE MÂINE
Neliniştea
supusă aventurii
Un strigăt ce se-aude în grădină
În timp ce toţi copacii stau la cină
Iar în livadă şed pe vine furii…
Nu-i nimeni să
se-aşeze la picioare
Lângă cămin
alăturea de-un câine
Decât cu-n gând
la ziua cea de mâine
La steaua ce-a
căzut azi-noape-n mare !
Aşa petreci
singurătăţi şi soartă
Când îşi
aşteaptă toamna musafirii
Da-n locul
umbrelor de cai în poartă
Sosesc cei puşi
pe jaful desfrunzirii…
Sunt anii
care-mi numără şi mie
Secundele – căzând în erezie…
CASA
Acum ce fac
nu-mi place dar ce-alegem
Din tot ce-a fost făcut cu mână bună ?
Am pus de-o
casă şi-am cules furtună !
Era pe stânci
într-un ocean de alge
Era pe vânt şi
la răscruci de drumuri
Dar nu tu coş
să scoată iarna fumuri
O iurtă cu
ferestrele de hamuri
Au rupt-o
şi-mpărţit-o între neamuri !
Ultima dată
peste ea nisipul !
S-a destrămat o
noapte-ntreagă casa !
Stau sub acoperiş
spoit de stele.
Mi-am pus aici
la ţărmul mării masa
Şi scriu aiurea tot ce-mi vine-n minte.
Nu vând nimic căci timpul tot mă minte !
SFÂNTA
Iubisem viaţa: mi-o aduc aminte
Avea o rochie pe sâni pe pulpe
Întruchiparea
unei sfinte suple
Trăgând din
gol statuia ei fierbinte
Ca s-o privesc din ceaţă până astăzi
Spre depărtări de nimenea oprite
Ci frământate-n făcătură ori scrântite
De nopţi de sunete de ametiste
Rupând cu dinţii ferecat talazul
Acelui râs ce-l port şi azi în minte
Nepotolit oh ! da! pe ceafă ori grumaze
În timp ce
marea geme potolită...
Sunt întâmplări pe care ştii să cazi
Tot în picioare pe segmentul clipei !
POEMELE SEPTUAGENARE
ION MURGEANU AL TOAMNELOR
Febril degeaba
Am îmbătrânit am
şaizeci şi şapte de ani
şi nici un
prieten pentru mine via
se culege degeaba
mustul va ieşi acru
şi toamna aceasta
soarele se va prăbuşi
ca de obicei într-o
parte făcându-mi loc
să trec ca unui
ciumat am încercat
să-i vorbesc toată
viaţa febril i-am trimis
scrisori fragede şi
scrisori parfumate
şi scrisorici galbene
tremurate pe toate
el mi le-a ars voi
duce cu mine-n mormânt
un qintal de cenuşă
credeţi-mă că nu vă mint
o stare febrilă
incontinentă muntele de cenuşă.
Spre iarnă
Noaptea când prima
frunză pică de brumă
cât de clar o aud din
odaia căsuţei de la Zorleni
în care înoptam
singur acolo mi s-au călit
singurătatea şi
veacul temporalitatea
încă de-acolo
m-a vizitat ca entitate străină
mult timp dar
cu timpul m-am învăţat să tac
din ce în ce
mai mult şi să aştept
între prima
frunză căzută din toamna aceasta
şi prima zăpadă
la iarnă se face astfel un pas
tot mai mic
trecătorile sunt tot mai largi
albul va deveni
orbitor înghiţit de lumină
la grămadă cu alţii
voi fi împins…
Demonul toamnei
Nu ştiu multe lucruri
nici azi învăţ
să mă umilesc prea
târziu smerenia mea
nu de puţine ori
semănă cu o caricatură
dintr-un ziar
postmodern cu dracul
şi râd ca dementul de
toţi demenţii
care populează
ecranul lumii aprins
ca un rug tot timpul
ard fapte mici întâmplări reci
pe ecranul pe care se
plimbă în autodafe o muscă
acolo în cazanul de
zmoală fi-vom toţi muşte
eu strig şi mă
zbat şi înjur de mamă.
Maica Domnului
Maica Domnului din
perete mă vede şi de milă
pune mâna pe fruntea
mea: febră mare.
Ce l-a apucat pe
copilul acesta să-njure mereu
era atât de curat la
suflet de blând atât de
vor fi mai
venit şi la el toamnele va fi cules
via de pe podiş
la Zorleni ori s-a îmbătat
nevinovat ca atunci
când i-am pus mâna
la ochi prima oară şi
l-am trezit cu o boare…
Scoală-te ai adormit
într-un şanţ nu va fi
ultimul dar în mod
precis nu şi oarecarele...
Iar acum înjură
fără nici un motiv motivul crezând
că demonul din om cu
demoni se-alungă de rând.
Răspunsul
Elegii de toamnă fără
nici un răspuns
Resturi de epistole
şi epifanii
Zale de lanţ rupte
când am ieşit
Din robia Babilonului
şi-am căzut
În robia libertăţii
ca necesitate
Iar acum scriu din
robia roză
A libertăţii
deliberate şi râd
Câte feluri de a fi
liber am tot ratat
Dar nu mă las dus de
nas prea uşor
Adevărul mă va face
liber până la urmă
Însă nu-mi dă în
scris nimic şi individual
Nu voi primi răspunul
atât de mult aşteptat.
Catren
Între definiţia
plăcerii de-a te împlini şi a rodi
Stă neputinţa de a
vrea când vrei a muri
De ieri până mâine,
ca într-o mică vacanţă, pe urmă
la mâine şi la azi
vei mai recădea înapoi la viaţă?!
Foaie verde frica
Foaie verde-a
crengură de negură
Când se face toamna
toamnă şi abis
Cântă o păsăruică
tremură din vis
În ea inima mea
detunează o armă.
Foaie verde-n trunchi
bătrân
Adulmecă iarna cu
botul
Ca un lup după un
copac dezvrăjit.
Tremură de frig în
inima mea iarna.
Foaie verde vânt şi
ceaţă
Încă nu am murit: în
colibă
La etajul 5 stau
lângă amintiri.
Tremură de nerăbdare
netrăita mea viaţă.
Şi
de ce
Şi de ce m-aş mai
duce afară la soare
Avântat ca-n lanul de
secară cînd iubeam?
Ultima oară - chinul
meu de astă vară eram.
Aşa oare va
înceta?!…Ard şi tot ard
Inşelat şi tras pe
sfori ca într-un circ, adun
În crivăţul de
spre seară vreasc pe vreasc;
Un şes de neghină
bate de undeva, vântul
S-a întins acum şi în
inima mea.
Totul cu toatele sau
şi cu celelaltele,
Cu nechematele ce mă
chinuiau altădată;
În pretutindeni, şi
numai aşa, călăreţ mort în şa,
Frica a pus
stăpânire pe viaţa mea.
Ora cinci
Am început să prind
curaj la ora cinci
Sunt acolo înfăşat în
pânză şi cu opinci
Pe picioarele goale
să nu mă încurci
Crescut lângă ograda
cu găini şi curci
La ţară în căsuţa de
vălătuci puşi în furci
Să fie tare
zidul să-nfrunte potopul.
Îmi caut la tine
tăria mea şi norocul
Cântând cu psalţii
din radio la ora cinci.
Tatăl nostru să nu fiu ispitit, din turmă
Să mă vezi dinainte:
Ai şi venit?
Ai să mă-ntrebi şi-o
să mor de ruşine.
Aş mai fi aşteptat
dar mi-a fost dor de Tine!
Vezi să nu mă
minţeşti cum ştii tu, dumneata.
Mărite şi slăvite îmi
zici doar numai cu buzele
În inima ta lăcomie
abuz şi pustiu şi abis...
În ceasul al doisprezecelea
În ceasul al
doisprezecelea am primit scrisoare
De la cel Mai Mare –
Marele mi-a scris
Să închid devreme şi
să pun cheia sub preş.
Ea va rugini cât timp
nimeni nu mă va înlocui.
.
Atâta pagubă, sunt
pline cimitirele de iluzionişti,
Pe unii nu şi-i mai
aduce nimeni aminte.
În cărţi au rămas
câţiva - plictisitori
Peste măsură pentru noii
sosiţi!
Rezistaţi crizantemelor
Rezistaţi fetelor
crizantemelor zău!
Pustiul şi cenuşa au
vetre şi în inima mea.
Ciudat cum regescul
mov a trecut de frunze
Coroana de petale mai
stăruie vie încă un timp.
Nu e deloc ciudat
deloc ciudat.
Coroana poimâine
poate cădea subt gerul spurcat.
Ori mâine chiar
rubinele să-i fie aruncate la porci.
Când va fi să
te-ntorci va fi tot de sub inefabilul ei neant.
Ultima strigare
A opta zi când bate
vântul rece
Când întocmirea încă
n-are znagă
A noua zi când pe potecă
trece
O vietate vie ca o
fragă;
A zecea zi când o
culegi în treacăt
Şi vie-o ţii o clipă
între buze;
A unsprezecea-n
bătălii confuze
Pui tot ce-ai adunat
de vis subt lacăt…
Şi tinzi a
doisprezecea zi rotundul
De patru runde câte
trei sihastre;
Închipuirea ţi-a
rodit pe prundul
Călătoriilor din vii
albastre.
A treisprezecea zi-i
deja târziul.
Un cub-beton să-ţi
strângi cenuşa, vidul.
ION MURGEANU AL MINIMEI APOCALIPSE
Abonați-vă la:
Postări (Atom)